Ce ne lipsește pentru a fi pe deplin fericiți?

„Eu vreau să…”, „De ce nu mă înțelegi?”, „Am nevoie de tine!”, „De ce nu ai sunat?”, „Ai uitat ce ai promis!”, „Dar eu vreau să…. și să… altfel o să am o stare interioară negativă!”,  „Nu-ți pasă! „.

Acestea sunt doar unele dintre dorinţele şi aşteptările pe care le avem de la peroana cu care suntem într-o relaţie …. dar, oare, partenerii noștri vor să… pot să…?

Care e motivul pentru care ne angrenăm într-o relație? Suntem motivați să dăruim sau așteptăm doar să primim?

Simțim că anumite nevoi nu ne sunt satisfăcute în relația de cuplu pe care o avem și devenim triști, dezamăgiți. Acest lucru se petrece în primul rând pentru că pornim la drum având așteptări de la celălalt și de la relație. Ne dorim că aceasta să ne facă să uitam de trecut și să ne înfrumusețeze prezentul. O poate face doar dacă ne dorim cu adevărat și contribuim și noi. În fond fericirea nu o putem obține din exterior. Sau dacă ajungem la ea prin surse externe va fi trecătoare și va depinde în permanență de acea sursă: iubit(ă) sau relația de cuplu în sine. Ne identificăm astfel cu ea. Dacă relația noastră de cuplu e minunată, suntem fericiți, dar dacă ea se încheie sau lucrurile nu mai sunt cum erau la început apare suferința. Iar, fericirea noastră, ca prin minune se estompează din ce în ce mai mult, până când apar sentimente de neîncredere, de neputință, de disperare, de teamă, de neiubire. Iar toate acestea poartă numele de dependență! Fie că vrem, fie că nu, majoritatea dintre noi suferim pentru că nu avem acea relație de cuplu pe care ne-o dorim. Pentru că persoana de lângă noi ne oferă prea puțin sau deloc. Pentru că ne abandonăm buna dispoziție, încrederea și deplina fericire în mâinile unui om, care, poate nici nu dorește să își asume să ne aducă pe culmi de extaz sau poate că nici nu știe cum să o facă, chiar dacă vrea.  Și uite așa ajungem să ne creionăm credințe eronate: femeile sunt geloase, bărbații sunt superficiali. Dar acestea nu sunt altceva decât propriile noastre proiecții ghidate de frustrări interioare pe care ni le-am creat singuri.

Iubim sau suntem atașați? Și cum le diferențiem pe cele două?

Iubirea profundă, adevărată nu va aduce niciodată suferință! Atașamentul, în schimb…ne transformă în ființe egotice și temătoare. El se formează încă din primele luni de viață. Suntem atașați și totodată dependenți de părinții care ne cresc și ne ajută să cunoaștem noul Univers. Iar dacă aceste nevoi primare ne sunt oferite într-un mod greșit sau poate din nefericire suntem deprivați de ele în totalitate, tindem să le căutăm apoi toată viața, să le aducem cu noi în fiecare nouă relație. Avem nevoie de protecție, de iubire, de încredere și sprijin, de cineva care să ne sune noaptea și să ne mulțumească că îi suntem alături în această călătorie a vieții, avem nevoie să auzim cuvinte frumoase care ne fac să avem încredere și mai mult în noi. Dar nu putem aștepta la nesfârșit doar să primim, căci pentru a primi iubire și plăcere, va trebui să oferim iubire și plăcere! Cu cât oferim mai mult, cu atât primim mai mult. Vom fi cu adevărat fericiți și împliniți când vom oferi iubire celorlalți, clipe paradisiace fără a ne aștepta să primim apoi. Să ne gândim „acum eu îți ofer un moment de plăcere, dar mâine e rândul tău, așa că pregătește-te!”. Aceasta nu presupune dăruire totala, abandon pentru a putea fi un releu divin prin care grația divină ni se revarsă și cu ajutorul căreia îi putem mângâia pe cei dragi nouă.

A te dărui cu adevărat implică a nu aștepta să primești. A te dărui cu adevărat e o arta și o perfectă acțiune plină de iubire pe care i-o oferim în primul rând lui Dumnezeu, iar relația pe care o avem trebuie privită ca o modalitate de a ajunge și mai rapid aproape de inima Lui.

O relație minunată de iubire e ca o punte de legătură între două lumi: lumea paradisiacă și lumea fizică, obișnuită, normală. O relație minunată de iubire reciprocă, de transfigurare, de dăruire fără margini și abandon în fața marii minuni a iubirii și fericirii ne poate ajuta să ne înălțăm din planuri joase și să ne crească aripi cu care vom putea explora tărâmurile pline de nectar ale universurilor colorate, divine, în care nu există posesivitate, gelozie, teamă, dependență, atașamente.

Oare de ce nu ne dorim să fim liberi, să ne simțim flori ale unei iubiri dumnezeiești? De ce ne pierdem printre crize de gelozie și temeri fără margini? De ce căutăm să obținem ceva al nostru, când în realitate, nimic și nimeni nu ne aparține. Nici măcar propriul corp fizic. E efemer! Iar esența se află cu mult dincolo de el.

Suferim când iubitul sau iubita nu ne sună, când ne promite că urmează să ne întâlnim, dar brusc apare ceva neașteptat, când nouă ne e dor sau trecem prin momente mai grele, iar iubitul alege totuși să se întâlnească cu o altă iubită sau invers.

M-am întrebat de multe ori cum stă treaba cu fericirea. De ce totuși persoana cu care suntem în relație nu reușește să ne împlinească în totalitate, permanent? La această întrebare a apărut rapid și răspunsul: pentru că egoul nu va putea fi pe deplin satisfăcut niciodată. Dar dacă privim în suflet… are el parte de iubirea pe care o căutăm și pe care ne-o dorim? Pentru că nevoile sufletești nu pot fi ignorate. E o mare diferență între a cere să fii sunat(ă) pentru a ți se spune în fiecare noapte să visezi frumos și dimineața să-ți ureze să ai o zi minunată și între a simți că ai nevoie de o îmbrățișare când simți că unele lucruri te copleșesc. O astfel de nevoie nu trebuie ignorată și e necesar să fie exprimată, cu iubire și înțelegere totuși. Sau dacă ne dorim să fim ținute în brațe o noapte întreagă… sufletul cere, nu egoul! Dacă celălalt nu simte să o facă…. îl privim cu acceptare și iubire, dar mergem mai departe, căci e un semn că iubirea nu e reciprocă. Însă fericirea noastră nu are de suferit dacă o astfel de relație se va încheia.

Suferința nu aparține sufletului. Iubirea, da. Fericirea? Vine dintr-o imensă iubire.

Iubirea? E prezenta în sufletul fiecăruia dintre noi!

Adevărata fericire și împlinire pornește de la relația cu noi înșine. Majoritatea relațiilor pe care le avem sunt o oglindire a relației de bază, care nu este alta decât relația pe care o avem cu noi înșine. Nu îi vom putea iubi pe ceilalți dacă nu ne iubim pe noi. Nu vom putea dărui celorlalți minunea din sufletul nostru, dacă nu începem prin a ne dărui și nouă înșine. Nu ne putem plânge că nu avem pe cine să iubim! Putem începe cu noi, cu Dumnezeu.

E perfect normal să ne dorim să fim înconjurați de oameni care ne fac să ne simțim că făcând cu adevărat parte din viața lor, că privindu-ne ca și cum am fi parte din sufletul lor, dar e necesar să si dăruim! Ce ne dorim, putem oferi! Ce oferim, se va întoarce la noi înzecit, poate nu acum, dar într-o bună zi, așa zisa răsplată pentru suflet va veni!

Iubind cu adevărat , nu vom simți teamă, gelozie, dorința de a fi cineva „doar al nostru”, ci din contra vom fi inundați cu un extraordinar sentiment de libertate pe care ni-l vom oferi nouă, sufletului nostru și tuturor persoanelor pe care le iubim din inima și cu toată inima.

Deci…când începem să iubim? Să ne iubim? Să ne permitem să fim liberi?

sursă foto

Comentarii

Comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here