“Și bărbații pot trăi stări de catharsis? Când facem dragoste, uneori iubitul meu începe să tremure, îl simt cum se duce undeva adânc în interiorul lui și îi dau lacrimile.”
Aceasta a fost o întrebare pe care am primit-o ieri.
Cu câteva zile înainte reflectam la curajul și puterea unui bărbat de a plânge.
Nimic nu mă emoționează mai tare decât chipul unui bărbat brăzdat de lacrimi. Lacrimi de emoție, când își vede copilul pentru prima dată, lacrimi revărsate din splendoarea unei experiențe mistice, lacrimile ce provin din izvorul contopirii cu propriul sine, după ce conștiința s-a purificat de toată durerea pământeană, lacrimi ce se nasc din contemplarea frumuseții până la transcendență.
Nu mă refer aici la lacrimi ce provin din firea slabă și fluctuantă a omului, din necaz, din invidie, din amintirea morții, din înșelăciune sau mândrie, ci la lacrimi care ne purifică, ne curăță, ne înalță. Acele lacrimi care-și au sursa în sufletul nostru, care înlătură supărările, frământările și toată amărăciunea din suflet. Pe măsura ce ochii noștri plâng cu aceste lacrimi, sufletul devine din ce în ce mai curat.
Acest dar al lacrimilor are o mai mare forță decât voința și mintea noastră.
Și în asta constă forța bărbatului care și-a păstrat darul lacrimilor. După ce sute de ani bărbatului i-a fost interzis să își exprime emoțiile – iubire, teamă, durere – prin cuvinte sau prin gesturi, fiind dur, rece și chiar nemilos, agresiv, combativ, autoritar, acum știe că forța sa constă în a fi ȘI afectuos, tandru, senzual, intim, fericit. El este curajos și are capacitatea de a-și asuma un risc: acela de a se îmbăia în energia feminină, de a-i permite să îl pătrundă și să îl vindece. Trăiește fericirea de a se lăsa iubit, de a se abandona total brațelor protectoare ale iubitei sale. Protectoare prin iubire, delicatețe, blândețe, tandrețe.
În timp ce ea se abandonează brațelor protectoare ale lui, protectoare prin curaj, onoare, verticalitate, tenacitate, autoritate.
Femininul este sursă de spiritualitate; a trezi bărbatul la dimensiunea divină a fost dintotdeauna și va rămâne mereu sarcina femeii. Unde, dacă nu la pieptul femeii, în brațele sale iubitoare, cuprins de fierbințeala yoni-ului său, bărbatul își poate exprima emoțiile până la lacrimi, își poate vindeca traumele pentru a-și recăpăta râsul și bucuria sufletului, își topește platoșa de aramă cu care s-a protejat până atunci, ca să-și elibereze sensibilitatea, tandrețea, rafinamentul, creativitatea, senzualitatea, blândețea? Astfel relația sexuală va căpăta o dimensiune spirituală, sacră, iar uniunea sexuală devine unirea a două suflete în aceeași măsură ca și cea a două trupuri. Având acces la “anima” (femeia sa interioară), bărbatul trece de la orgasm la extaz, alchimizează lacrimile durerii în lacrimi ale extazului.
Aceste lacrimi purificatoare, regenerante, ard și anihilează energiile toxice ce existau în ființa bărbatului, generând tensiuni, suferință, rigidități, închistări și uneori boală. Un plâns cathartic este un al doilea botez, care eliberează trupul de tristețe, mânie, îndoială, gelozie, neputință. Îi conferă lumină, pace, liniște, eliberare. Uneori aceste lacrimi sunt ca un glas ce strigă puternic către Dumnezeu.
“Plânsul constituie bunul de aur care eliberează sufletul de pironirea grijilor lumești, si care printr-o sfânta reculegere face omul să se îndrepte în mod continuu spre inimă. 
Darul lacrimilor este expresia grației lui Dumnezeu, fiind considerat un dar divin care aduce întotdeauna Bucuria. O dată primit darul lacrimilor, acesta trebuie ținut cu toată forța și tenacitatea lăuntrică pentru a nu îl pierde, căci înainte de a se fi înrădăcinat foarte bine, el poate sa îți fie răpit.”
(Sfântul Ioan Scăraru)

Comentarii

Comentarii

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentDespre fricile bărbatului

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here