Astăzi am descoperit Brugge-ul la pas. Pași mărunți, plini de uimire și curiozitate, prin aerul rece.

Clădirile sunt parcă desprinse din poveștile pe care le citeam când eram mică: îngrijite, înguste – majoritatea dintre ele, perfect aliniate. Iarna le oferă un aer auster. Le lipsește savoarea culorilor, jocul și jovialitatea. Dar redau perfect un melanj de vechi și nou, de magie și mister. Sute de ani de istorie stau scrise pe pereții clădirilor. Mii de povești.

M-a încântat mult când am auzit că în oraș este un pictor care lucrează într-o casă deschisă vizitatorilor, unde își are expuse și creațiile. Mi s-a părut o idee extraordinară: să vezi cocreatorul care pictează realitățile neaccesibile tuturor, cărora le insuflă viață, aici.

Eram precum un copil care urma să descopere o comoară. Soarele strălucea pe cărămizile clădirii înguste și micuțe care străjuia picturile. Intru pe ușa strâmtă și dau cu ochii de primul tablou. Nuanțe de alb și de gri. Mă încearcă tristețea.

Lumea pe care o aducea el aici îmi părea a fi una inferioară, tenebroasă. M-am așezat în fața unei picturi și am încercat să îi înțeleg mesajul, să îi găsesc o scuză. Nimic. Nu avea nicio direcție, nu găseam nimic care să se înalțe pe verticală, spre bucurie, spre Viață, spre încântare. Totul se petrecea pe orizontală, într-o lume sumbră a frustrărilor.

Eu consider că artiștii sunt responsabili! Au responsabilitatea ideilor pe care le propagă, a personajelor cărora le dau viață și a sentimentelor pe care le trezesc în cei care îi urmăresc! Nu voi fi niciodată de acord cu cei care își aștern pe foaie sau pânză angoasele și le dau mai departe, doar ca să-și elibereze gândirea de neliniști și tulburări. Ceea ce creezi e un dar pe care îl faci umanității, fie că au acces la tine două persoane sau două mii de persoane. Ceea ce așterni pe foaie, pe pânză, notele pe care le alături într-o melodie, poate fi o sămânță pe care o sădești într-un suflet – iar tu ești responsabil pentru floarea sau ciulinul care va crește apoi!

Îi respect pe cei care vorbesc în arta lor despre conflicte, dar care le și rezolvă! Îi respect pe cei care vorbesc despre înflorirea sufletului și înfrumusețarea lumii! Îi respect pe cei care creează, care înțeleg misterele artei și le dăruiesc mai departe! Îi respect pe cei care își cultivă talentul spre a aduce paradisul aici, pe pământ, printre agitație și temeri. Îi respect pe cei care mângâie spiritul și dăruiesc speranță! Îi respect pe cei valoroși, care își asumă responsabilitatea cuvântului și a ceea ce dăruiesc din ei înșiși!
Scriitorii creează lumi, mângâie suflete, aduc speranță, înfloresc frumosul!

Am ajuns în fața unei picturi care se numea „Love letters”(pe care nu am putut să o fotografiez deoarece era interzis fotografiatul și nici nu am găsit-o pe internet). Dar în acea pictură erau înfățișați, din punctul meu de vedere, o succubus și un incubus într-o îmbrățișare. Despre existența acestor demoni se vorbește încă din vremurile medievale, în diverse texte religioase: succubus (plural succubi) este descris ca fiind un demon feminin care apare în vise și care ia forma unei femei extrem de atrăgătoare ce seduce bărbații – acest act se sfârșește cu un contact sexual. Contrapartea lui succubus este incubus, un demon masculin care le seduce pe femei și apoi întreține contacte sexuale cu acestea.

Stând acolo în fața picturii mi-am amintit de ceea ce spune Omraam Mikhael Aivanhov în Forța sexuală sau dragonul înaripat : „Sexualitatea este de origine divină, dar cât timp fiinţa umană nu ştie să se stăpânească, manifestările sale nu sunt, evident, divine. Ce este bun în sexualitate este că ea are rol în perpetuarea speciei, dar dacă nu o orientăm decât spre plăcere, e o risipă. În zilele noastre, s-au inventatat lucruri de neconceput în acest domeniu. Există pilule, desigur, dar se vând de asemenea un număr de produse şi obiecte pe care nici nu vreau să le numesc. Nu mai e vorba, aici, de perpetuarea speciei, ci exclusiv de plăcere.

Nu mă voi opri asupra acestei probleme pentru a discuta dacă aceste lucruri trebuie să existe sau nu. În stadiul actual al umanităţii, chiar şi moraliştii, chiar şi oameni religioşi au găsit necesar, inevitabil ca ele să existe, pentru că natura inferioară, natura animală din om este aşa de puternică încât, dacă nu o lăsăm să se manifeste, ea va produce fenomene şi mai nefaste. Deci, nu vreau să discut despre acestea, spun numai că e păcat că nu se instruiesc oamenii asupra avantajelor de a controla această energie şi de a o utiliza într-un scop divin, pentru munci spirituale, în loc de a avea nevoie de tot felul de produse pentru a se îmbuiba de plăceri. În manifestările lor exterioare, nu există deloc diferenţă între dragoste şi sexualitate: sunt aceleaşi gesturi, aceleaşi săruturi… Diferenţa există în direcţia pe care o iau energiile.

Când sunteţi împins numai de senzualitate, nu vă preocupaţi de loc de cealaltă persoană, în timp ce dacă o iubiţi, nu vă gândiţi decât de a o face fericită. Sexualitatea şi dragostea nu se deosebesc deci în planul fizic, ci numai în planul invizibil, psihic, spiritual. Şi cum? E exact ceea ce vreau să vă revelez. Toţi cei care au studiat problema sexualităţii, psihologii, psihiatri, sexologii, nu au descoperitceea ce se petrece în domeniul subtil, eteric, fluidic în timpul actului sexual. Ei ştiau că se produc excitaţii, tensiuni, emisii, şi le-au clasat. Dar ceea ce nu ştiu, este că , atunci când e vorba de sexualitate pur fizic, biologic, egoist, se produc în planurile subtile tot felul de erupţii vulcanice care se manifestă prin forme grosiere, emanaţii foarte îngroşate cu culori şterse, arse, unde predomină roşul, dar un roşu urât… Şi toate aceste emanaţii se scufundă în pământ unde creaturi tenebroase aşteaptă să se ospăteze cu aceste energii vitale. Acestea sunt creaturi puţin evoluate care se hrănesc adesea după îndrăgostiţi.

Sunteţi miraţi, dar acesta e adevărul: îndrăgostiţii dau adevărate festinuri lumii invizibile. În trecut, cu ocazia unei naşteri, unei căsătorii sau unei victorii, regii şi prinţii dădeau festinuri publice care durau mai multe zile. Atunci, toţi x, y, dezmoşteniţii veneau să se ospăteze pentru că se dădea de mâncare la toată lumea. Şi vedeţi, e acelaşi fenomen care se repetă, dar sub o formă pe care ştiinţa nu a descoperit-o încă. Când un bărbat şi o femeie se atrag, se iubesc şi se unesc, ei dau de asemenea un festin, care e oferit public în faţa a multor altor creaturi. Chiar dacă unirea lor rămâne secretă, ei primesc vizite din lumea invizibilă, şi din păcate aceştia sunt larve, elementali care vin să se ospăteze pe cheltuiala lor şi să absoarbă tot, pentru că în aceste efuzii nu au decât foarte puţine elemente pentru suflet, pentru spirit, pentru partea divină. Iată pentru ce schimburile pe care le fac îndrăgostiţii le aduc rar mari beneficii; din contră, chiar sărăcesc: în privirea lor, în culoarea feţei lor, în mişcările lor şi în tot felul lor de a fi apare ceva care nu mai e aşa de viu şi luminos. Aceasta e din cauză că dragostea lor, încă inferioară, a atras creaturi tenebroase.

De ce nu au putut invita spirite ale naturii sau chiar îngeri şi spirite luminoase care au de asemenea nevoia de a se hrăni? Când un mag vrea să facă un ritual, el începe prin a trasa un cerc în jurul său pentru a se proteja, iar spiritele răufăcătoare care sunt acolo, în jurul său, îl ameninţă, vor să se hrănească cu el, vor să-l fulgere, dar nu pot intra, pentru că în acest cerc magul stă ca într-un adăpost, ca într-o fortăreaţă. Dar bărbaţii şi femeile nu au fost învăţaţi cum să se protejeze de entităţile tenebroase, şi aceasta m-a determinat să spun într-o zi ceva foarte îndrăzneţ: că la originea tuturor nenorocirilor umanităţii se află dragostea inferioară a bărbaţilor şi femeilor. Din cauza acelora care fac dragoste ca animalele, într-un fel stupid, dezgustant, infernal, se produc războaiele şi epidemiile, pentru că dau astfel materiale tuturor spiritelor doritoare să facă rău umanităţii, le hrănesc, le întăresc. Dacă bărbaţii şi femeile ar şti asta, ar fi cu adevărat trişti şi necăjiţi şi le-ar fi ruşine de ce au făcut, şi ar încerca să înveţe cum să iubească. Spiritualizarea dragostei este condiţia venirii Împărăţiei lui Dumnezeu.

Deci, cei care şi-au dat seama, cei care au un înalt ideal de dragoste, ştiu că pot servi Împărăţia lui Dumnezeu cu această energie care este forţa sexuală; când se iubesc, când se îmbrăţişează o fac cu ideea de a cosacra această dragoste la realizarea a ceva divin. În acel moment, ei produc emanaţii de o asememenea frumuseţe că îngerii înşişi sunt miraţi, uimiţi şi vin să le aducă cadouri. Deci, repet, oricare ar fi natura dragostei voastre, gesturile pe care le faceţi sunt aceleaşi: va trebui să vă apropiaţi de fiinţa pe care o iubiţi, să o îmbrăţişaţi, să o mângâiaţi; nimic nu se va schimba; diferenţa este în ceea ce puneţi în aceste gesturi, şi aceasta contează. Cineva spune: „Ah! Am văzut un băiat îmbrăţişând o fată!” şi îi condamnă. Cerul nu vede lucrurile aşa, el priveşte ceea ce au pus în sărutările lor: dacă îşi dau ceva frumos, pur, Cerul îi recompensează. Pe pământ ei pot fi condamnaţi de către ignoranţi, dar în înalt, ei sunt recompensaţi.

Dacă puneţi în dragostea voastră viaţa eternă, imortalitatea, puritatea, lumina, şi dacă acel pe care îl iubiţi creşte, avansează şi înfloreşte graţie vouă, atunci e dragoste adevărată, pentru că dragostea adevărată ameliorează totul. Dar dacă iubiţi pe cineva şi persoana în cauză începe să se pericliteze, trebuie să vă puneţi întrebări asupra calităţii sentimentelor voastre şi să vă spuneţi: „Am aprins această fiinţă. Înainte era splendidă şi acum, e o ruină”. Nu aveţi deci de ce să fiţi mândru, şi trebuie să încercaţi să reparaţi erorile ce le-aţi făcut. Dragostea voastră trebuie să facă să crească o fiinţă. Şi aceasta se întâmplă numai când o vedeţi înflorind graţie dragostei voastre şi atunci puteţi fi fericit şi mândru, şi să mulţumiţi Cerului că aţi reuşit să o ajutaţi şi să o protejaţi. Dar în general nu se preocupă de aceste lucruri, şi astfel vin şi îmi spun: „O iubesc, o iubesc!… – Da, răspund eu, ştiu că o iubiţi, dar ca o găină pe care o puneţi în cratiţă pentru a o mânca: o iubiţi, o devoraţi, şi s-a terminat”. Nu, dragostea nu trebuie niciodată să devoreze, să aprindă fiinţele… Vedeţi, dragostea pe care o înţeleg eu e foarte diferită de tot ceea ce mulţimea sau tinereţea, care nu sunt încă luminate, pot să-şi imagineze. Oamenii nu ştiu să iubească, şi apoi, pentru a se justifica, îmi spun: „Maestre, nu cunoaşteţi natura umană, ea e teribilă!” Ah bine, eu nu cunosc natura umană!… Dar le răspund că pe cât au făcut ca această natură umană să fie greu de îmblânzit, la fel pot să o cuminţească, să o înnobileze. Ei nu au făcut eforturi în trecut, şi acum, bineînţeles, au moştenit o natură foarte dificilă. Iată cum se explică aceasta; e greşeala lor, nu are rost să se justifice. Mulţi decid să nu mai facă eforturi pentru că, pasămite, e imposibil de se schimba. Ba da, e posibil. Şi de acum înainte, chiar dacă veţi întâlni mari obstacole, va trebui să vă puneţi: „Maestrul ne-a vorbitde această dragoste şi vreau să ajung să o cunosc”.

De ce obiectați tot timpul că realitatea este diferită de ceea ce vă prezint? Iată, realitatea, cum poate acest cuvânt scuza totul! Dar există realităţi şi realităţi. Eu nu neg că sexualitatea e o realitate, dar de ce să ne oprim la această realitate atât de grosieră, inferioară? Există o altă nuanţă a realităţii care e de asemenea reală, dar mai subtilă. Unele fiinţe au ajuns să sesizeze şi să trăiască această realitate, şi acum, pentru nimic în lume nu puteţi să le convingeţi să o abandoneze pentru a se reîntoarce, ele nu o vor. Dar ceilalţi, din păcate, pentru nimic în lume nu puteţi să-i convingeţi să încerce să se lărgească, să ridice gradul iubirii lor; ei neglijează toate aceste adevăruri care ar putea să-i salveze, continuă să coboare spre animalitate, şi astfel, evident, ei vor fi dezaxaţi, sfâșiați. E normal, dragostea lor nu putea fi minunată decât pentru câteva minute; apoi, doar scrum şi cenuşă. Se spune: „A fost atât de frumos..”. Da, a fost dar nu mai este şi aurul a devenit plumb. În timp ce dragostea cerească rămâne veşnic de aur, nimic nu o poate oxida. Omul are o ereditate împotriva căreia trebuie să lupte; de mii de ani specia omenească şi-a făcut despre dragoste o anumită părere care s-a înregistrat în celulele noastre şi pe care e greu să o ştergi. Dar nu înseamnă că, pentru că nu o puteţi face de pe o zi pe alta, nu trebuie să credeţi ce spun marii Maeştri. Dacă nu vă reuşeşte această schimbare înseamnă doar că sunteţi deformat sau slab, nu că aţi fost înşelat de Iniţiaţi. Câtă vreme aveţi tendinţe inferioare, sunteţi obligat să le satisfaceţi, dar aceasta nu trebuie să vă împiedicesă credeţi că e posibilă o îmbunătăţire. Şi în ziua în care veţi reuşi să vă dezvoltaţi alte tendinţe, sublime, divine, veţi înota în oceanul Iubirii cosmice, pe când înainte nu vă hrăneați decât cu câteva picături împrăştiate pe ici, pe colo (şi acestea găsite după o viaţă de decepţii şi nenorociri!). Acum, că sunteţi scufundat în acest ocean cosmic, puteţi să beţi, nu mai aveţi nevoie să mergeţi să furaţi câteva picături de iubire de la ceilalţi.”

Comentarii

Comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here