O replică lansată fără prea mari așteptări, destul de spirituală, dar nu foarte inspirată sau originală, urma să mă aducă, după două zile, în fața celei mai intense întâlniri din viața mea. A trecut un an și jumătate, nu mai țin minte nici „icebreaker-ul”, nici mare parte din ce am vorbit în acea seară de început de septembrie, dar sentimentul pe care l-am trăit atunci nu are cum să mă părăsească prea curând. Prima interacțiune a fost o glumă cu un ușor subînțeles, din care bărbații singuri pot trimite și zece pe zi pe messenger, sperând să „iasă ceva. Imediat cum am scris-o și am dat send, am închis cerculețul de Facebook de pe ecran și am băgat telefonul în buzunar, speriat parcă de gândul că va vedea mesajul. Ceva mi s-a părut riscant, nu cuvintele în sine, ci faptul că îndrăznisem să intru abrupt, fără vreun „Bună, în intimitatea unei domnișoare care părea atât de sensibilă și delicată.

A răspuns aproape imediat, cu o naturalețe care m-a dezarmat și o sinceritate pe care am perceput-o drept o ușoară naivitate sau lipsă de experiență. În următoarele ore, replicile au curs una după cealaltă, ca între vechi prieteni, fără ca ea să pară că știe și fără ca eu să mă dau de gol că o studiam. I-am luat la rând toate fotografiile și am descoperit că era exact așa cum îmi place mie: înaltă, slabă, cu părul lung, șaten și ușor creț, și ochii atât de negri încât nu îi distingeam irișii de pupile. Avea picioare lungi și subțiri, sâni destul de mici și o aluniță proeminentă chiar în bărbie. Încă sunt convins că, pentru ea, înălțimea, lipsa formelor și semnul distinctiv pronunțat reprezentau complexe, dar pe mine tocmai ele mă atrăgeau. Mă intriga faptul că, la orice compliment pe care i-l făceam, părea că roșește de cealaltă parte a ecranului și nu înțelege cât de frumoasă e.

Prietenele mele, atât cea dinainte de această întâmplare minunată, cât și cea de după, erau mici de înălțime. Una avea părul șaten, ambele aveau ochii căprui, sâni mari și forme bine conturate, dar ceea ce ne-a atras și ne-a făcut să fim împreună a fost, de fiecare dată, mai degrabă timing-ul decât orice altceva. În schimb, cu eroina acestei amintiri nici măcar nu cutezam să mă visez, poate pentru că era „prea perfectăpentru mine. Tocmai de aceea, dar și ca să nu stric dialogul care curgea în continuare impecabil de ore bune, nu am făcut niciun pas în plus către ea. „Mă mir și eu cât de bine ne înțelegem, mi-a scris la un moment dat, iar eu am conștientizat sentimentul de now or never și i-am răspuns în câteva secunde: „Atunci hai să ne vedem mâine. După replica anterioară, nu aveam emoții că va accepta, însă tensiunea m-a cuprins abia când am realizat că va trebui să fiu la fel de cursiv și coerent și față în față.

În scris, nu am nicio problemă, însă în comunicarea verbală pot fi ușor haotic și debordant, atât din entuziasm, cât și pentru că am uneori mai multe idei decât reușesc să exprim în timp real. Când beau puțin, această stare se amplifică, iar parantezele mele pot deveni ceva mai greu de urmărit, mai ales dacă partenerul nu este foarte atent sau pe deplin conectat la discuție. Tocmai de aceea, hotărâsem să nu beau deloc în acea seară și încă oscilam între o apă rece și un cappuccino cu multă spumă. Din cauza traficului, dar și pentru că mă oprisem să iau un trandafir alb, am întârziat fix un minut, lucru care nu îmi stă niciodată în fire, iar ea era deja acolo, aspect pe care nu îl anticipam, tot din experiențele trecute. Dar nu am mai avut timp nici să îmi fac procese de conștiință, nici să am emoții, pentru că am fost mult prea surprins de către ea. M-a întâmpinat cu aceeași atitudine în fața căreia nu poți să te aperi, fără pic de protocol sau distanță mimată, pe care le-ar impune o primă întâlnire. Mi-era clar că nu mai fusese demult la una și se dezobișnuise să simtă acei fluturi în stomac.

Mi-a luat trandafirul din mână, fără să apuc să i-l ofer eu așa cum aș fi vrut, și m-a întrebat unde mergem, întrucât nu îi dezvăluisem decât că știu eu un restaurant lângă parcul în fața căruia ne vedem. Drumul de la punctul de întâlnire la local nu a durat decât un minut, dar am apucat să o observ și să iau o decizie care a schimbat cursul serii, dând naștere acestei amintiri frumoase. A venit îmbrăcată într-o bluză neagră fără mâneci, încheiată până în gât, cu un plover bej de lână pe mână, și pantaloni mulați, galben electric, până deasupra gleznei. În picioare avea teniși albi și, în ciuda staturii ei, tot eram cu un cap mai înalt. Acest lucru mi-a dat un impuls aparent inexplicabil de încredere și atunci am fost sigur, în mintea mea, că vom bea vin.

Am intrat în local, am ales o masă retrasă, într-un loc fără muzică sau zgomot de fond, iar, când chelnerul a venit să ne ia comanda, am întrebat-o dacă are vreo preferință cu privire la sticlă. Mi-a spus că nu, așa că am cerut un soi alb, nici cel mai sec, nici cel mai dulce, și două pahare. Curând, masa s-a umplut, întrucât ne-a fost adusă și o sticlă mare de apă din partea casei, alături de alte două pahare. Printre primele lucruri pe care mi le-a spus, dar pe care eu le știam deja de pe Facebook, a fost că are un job foarte tehnic, care necesită multă atenție și concentrare. Din ce am dedus, își alesese partenerii de până atunci din aceleași sfere, iar niciunul nu reușise să îi capteze interesul și să îi spună povești fascinante.

Au urmat trei sau patru ore în care, înainte de fiecare gură de vin sau apă, dar și în momentul fiecărui refill, îi ofeream ocazia să vorbească și ea mai mult. Știam unele lucruri pe care le făcuse sau locuri în care fusese, întrucât le văzusem prin poze, însă nu voiam să realizeze că am încercat să o descos și nici ea nu părea foarte dornică să le împărtășească. În schimb, eu i-am vorbit despre prefața pe care tocmai o scrisesem pentru autobiografia idolului meu; călătoria în Taiwan și formațiunile ciudate de la Oceanul Pacific; modul în care reușesc să aduc anumite pagini printre primele rezultate din Google; și despre cel mai bun profesor al meu de jurnalism, a cărui moarte a trebuit să o anunț într-o știre.

Eu eram cel care vorbea în continuu, dar, printr-o întâmplare ciudată și aproape miraculoasă, pe care am trăit-o doar în acea seară, am reușit să mă dedublez, în timp ce rămâneam coerent, și să observ tabloul din fața mea. Cea mai frumoasă fată din lume, cu aceiași ochi negri din poze ațintiți asupra mea, cu un pandantiv elegant care i se scurgea printre sâni și cu mâna cu degete lungi și subțiri, cu unghii roșii, așezată sub bărbie, mă privea fascinată. Avea în stânga ei un pahar de vin alb, pe jumătate gol, iar pletele cârlionțate i se atingeau de umeri, în timp ce cureaua metalică a ceasului îi aluneca din ce în ce mai mult pe antebraț.

Pe drumul de întoarcere, fără să știe că face asta și fiind pur și simplu ea însăși, mi-a oferit alte două momente de o senzualitate inegalabilă, pe care le voi păstra întotdeauna într-un loc bine păzit din mintea mea. La ieșirea din restaurant, s-a aplecat să își aranjeze tivul pantalonilor galbeni, lăsând la vedere glezna goală și albă ca laptele. După câteva minute, puloverul bej i-a căzut de pe umărul drept, descoperindu-l, iar ea l-a așezat la loc, printr-o mișcare delicată cu mâna aceea cu degete lungi și subțiri.

Nimic din ceea ce a urmat nu este relevant pentru întâmplarea noastră extraordinară, iar faptul că nu am intrat într-o relație cu ea este una dintre cele mai mari binecuvântări ale vieții mele. Inevitabil ne-am fi certat, la un moment dat i-aș fi spus lucruri urâte și cândva ar fi trebuit să o prezint mamei și prietenilor. Așa, însă, o păstrez doar pentru mine, drept una dintre cele mai de preț amintiri și ca pe o poveste frumoasă care nu a trebuit inventată, pentru că a fost reală.

Comentarii

Comentarii

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here