Manifestăm încredere față de o ființă umană atunci când în mod constant și sincer îi acordăm unei ființe (sau unui ideal, unui plan, proces, situație) prezumția de a fi la maximul a ce se poate aștepta de la ea. Putem avea încredere în sinceritatea, fidelitatea unei ființe, dar și în eficiența în anumite direcții, în capacitatea ei de a duce la bună îndeplinire anumite sarcini. Putem avea încredere că un proiect, un plan va reuși și se va derula în mod optim, că un popor se va trezi etc. Încrederea este foarte legată de iubire, de bunătate. Lipsa încrederii înseamnă deseori judecată, ceea ce alungă iubirea. Comuniunea dintre două suflete ce se iubesc este cu atât mai profundă, cu cât mai profundă și mai totală este încrederea dintre ele.
Am putea spune că există două tipuri de situații în care acordarea încrederii are o încadrare diferită.
În prima situație ființa, proiectul, situația în care s-ar pune problema să avem încredere dovedește în mod constant contrariul, și anume că nu se manifestă la înălțimea încrederii noastre. De exemplu, dacă vă doriți o relație bazată pe sinceritate totală, dar observați în mod constant situații în care ființa iubită vă minte, este mai dificil să acordați o încredere constantă și continuă. În asemenea situații este recomandabil să vă fixați anumite obiective, anumite termene până la care veți continua să vă acordați încrederea în mod necondiționat, urmând ca după aceea, dacă în ciuda iubirii și încrederii voastre sincere, situația, ființa respectivă nu se îmbunătățește, să analizați eventualitatea unei schimbări. Important este, însă, ca în etapa în care vă acordați încrederea, să o faceți sincer și total. Atunci când apar situații în care este evident că ați fost – de exemplu – mințiți, înșelați etc., va fi cazul să vă stăpâniți pornirile emoționale negative, să comunicați respectivei ființe cu calm și iubire, poate chiar cu umor (dar niciodată sarcastic sau ironic!) că ați sesizat situația, dar să continuați să vă oferiți sincer și total iubirea și încrederea. Până când? Depinde și de situație, dar și de puterea voastră spirituală, de trezirea voastră. Important este, totuși, să fiți sinceri cu voi înșivă. Pe de o parte, este bine să aveți în vedere că „Este cazul să fim buni, dar nu proști!”. Adică în situația în care – de exemplu – un coleg de cameră vă fură lucruri personale ar fi absurd să continuați să lăsați la vedere în continuare tot ce aveți, să manifestați în continuare încredere oarbă în el. Dar și în această situație puteți adopta o atitudine plină de bunătate și să încercați să ajutați acea ființă (fără superioritate, fără să o faceți să se simtă inferioară) să descopere și să înțeleagă de ce se manifestă fără demnitate și incorect. În alte situații, în care prejudiciul suferit de pe urma lipsei de corectitudine a ființei în care ați avut încredere nu este unul semnificativ de mare, de exemplu dacă ființa iubită vă minte sau vă ascunde anumite lucruri, ideal ar fi să vă oferiți iubirea și încrederea în mod necondiționat și la infinit, fiindcă important este să iubim, nu să fim respectați, să dăruim, nu să primim. Desigur, suntem conștienți de faptul că aceasta poate părea o utopie, că, în funcție de situație, aplicabilitatea unei asemenea atitudini este discutabilă, dar recomandăm ca întotdeauna să analizați situația sincer și să oferiți totală și sinceră încredere atât cât sunteți capabili. Când nu mai sunteți capabili de aceasta, este bine să comunicați cu bunătate, fără emoții negative, fără supărare, dar cu claritate ce vă nemulțumește, ce vă doriți și, într-o ultimă instanță, să evaluați posibilitatea schimbării raporturilor de relaționare și/sau conviețuire cu respectiva ființă. Chiar și dacă decideți să rupeți o relație, să nu mai continuați să fiți împreună, vă indicăm să continuați să iubiți respectiva ființă. Iubirea adevărată nu moare, fiindcă iubirea adevărată nu se bazează pe interesul de a primi ceva, de a ne fi bine împreună, ea este o atitudine de a oferi bunătate, suport și încredere. Iubirea continuă și după ce sau și în cazul în care relația, conviețuirea nu sunt fezabile. Totodată, faptul că iubim pe cineva nu înseamnă că nu vedem realitatea legată de eventualele ei imperfecțiuni și atitudini greșite. Dumnezeu ne iubește pe toți, chiar dacă suntem atât de imperfecți comparativ cu El. Haideți să ne manifestăm măcar în acest sens „după chipul și asemănarea Sa”!
O a doua categorie de situații este cea în care persoana, proiectul, situația în care se pune problema să avem încredere nu dă nici un semn clar, evident că ar exista vreun motiv al neîncrederii. În asemenea situații lipsa încrederii este patologică, este o atitudine negativă, care nu poate decât să strice mersului lucrurilor, bazată pe pesimism, egoism și lipsă de iubire sinceră. Într-o relație de cuplu, lipsa fără temei a încrederii în sinceritatea și fidelitatea ființei iubite înseamnă gelozie – o gelozie nemotivată și prin urmare patologică. Iar gelozia este întotdeauna opusul iubirii. Și ca sursă și ca destinație. Ca sursă, în sensul că ființa care este geloasă cu siguranță că nu își bazează existența și relația respectivă pe iubire, căci cel ce iubește nu caută propriul său avantaj, ci pe cel al ființei pe care o iubește, nu caută să controleze, ci să dăruiască. Ca destinație în sensul că gelozia, odată ce i se lasă frâu liber este modalitatea cea mai eficientă de a alunga iubirea din sufletul ambelor ființe, și a celei ce o manifestă, dar și din cea a celei față de care este manifestată. Dacă vă veți gândi profund, veți simți lăuntric evidența cuvintelor acestea. Atunci când o ființă își retrage încrederea față de ființa iubită și acceptă chiar să manifeste porniri de gelozie, practic, undeva în profunzimile ființei sale renunță la o iubi sincer, așa cum este ea în esența ei, renunță să fie bună cu ea și cedează tendinței de a se pune pe ea însăși, de fapt pe propriul ei ego – limitat și iluzoriu, în realitate – pe un piedestal. Iar atunci când o ființă este victima geloziei nemotivate și patologice, ea primește o jignire atât de profundă și subtilă – pe care deseori o resimte ca un pumnal înfipt în inimă – încât cu greu își va putea păstra deschis sufletul în respectiva relație.
Am vorbit aici despre inoportunitatea geloziei nemotivate și patologice. Am folosit această încadrare, fiindcă este evident că situația diferă considerabil în funcție de asumările comune din respectiva relație – pe de o parte – și situațiile concrete – pe de altă parte. Nu puteți pretinde încredere absolută, dacă mințiți, păcăliți, furați, dacă înșelați încrederea ce vi s-a acordat. În cadrul fiecărei relații de cuplu (sau de orice altă natură) se pot stabili în mod liber, de către ființele din respectiva relație, anumite reguli generale, anumite limite (deși bine ar fi să fim nelimitați în iubire, dăruire și încredere!). Și este bine ca acestea să fie comunicate deschis și clar, cu totală sinceritate și față de ființa iubită dar și față de noi înșine. Este indicat să fie chiar periodic revizuite, rediscutate. Pot exista relații în care se optează pentru fidelitatea gen „inima, viața, corpul meu sunt numai ale tale”, dar pot exista și relații de iubire și de cuplu în care fidelitatea are la bază un moto de genul „cât suntem efectiv împreună suntem doar unul altuia, indiferent de cine ar fi acolo, pe lângă noi, dar când nu suntem efectiv fizic împreună, fiecare face ce vrea cu ființa sa”. Pot exista relații deschise în care fiecare are alte iubite și alți iubiți, respectiv. Dar, indiferent de decizia luată pe baza afinităților sufletești cu una dintre aceste abordări ale relaționării, important este să bazăm totul – în viața și în relația sau relațiile noastre – pe iubire, încredere, sinceritate și bunătate. Și pe răbdare față de ființele cu care comunicăm, față de viață și față de situații. Atunci când lipsa de încredere a unei ființe umane nu mai este de natura unui gelozii nemotivate și patologice, ea se încadrează la primul tip de situație, în care există motive concrete, reale și evidente pentru a pune în discuție natura relațiilor dintre cele două ființe.
Pentru cei ce ar putea obiecta că cele descrise aici sunt prea frumoase ca să fie adevărate, că cel mai adesea ființa umană nu își poate controla pornirile, gelozia, încrederea etc., am dori să subliniem că în timp întotdeauna atitudinea creează aptitudinea și, chiar dacă pe moment poate părea dificil să nu manifestăm emoții negative în situații în care ne simțim încrederea înșelată, să bazăm totul, pe sinceră iubire, încredere și sinceritate, este doar o chestiune de timp și de exercițiu să ajungem ca acestea să devină o realitate. Desigur, cu condiția să păstrăm constante atitudinile corespunzătoare!
Dacă dorești să iei pulsul relației, răspunde la 40 de întrebări foarte frumoase care îți vor mângâia sufletul, dar care sunt și inconfortabile pe care le găsești aici.
Adaugă un comentariu