Sky a petrecut weekendul cu alt cuplu. Așa cum scriam în postările trecute, eu consider că pentru cuplu, care reprezintă nucleul familiei, este important să petreacă timp de calitate împreună, să aibă chiar un weekend erotic, să aibă spațiul potrivit (poate chiar în afara căminului – mai ales dacă lucrează de acasă) și timpul necesar pentru a se conecta, pentru a fi cu adevărat împreună – motiv pentru care ne doream și aveam nevoie să fim doar noi doi.
Sky a avut parte de 2 zile minunate, în care s-a plimbat prin locuri înzăpezite, ca de poveste, exact așa cum îi place lui.
Când am mers aseară să îl luăm, s-a bucurat foarte tare să ne vadă. Cum am ajuns acasă, a luat distanță. Exact așa s-a petrecut și anul trecut, în luna mai, când l-am lăsat la cineva pentru 2 zile.
Am vorbit cu el, l-am luat în brațe, l-am mângâiat, am recreat tabieturile noastre: de exemplu în fiecare seară și dimineață, eu folosesc apă de trandafir pentru față. El stă în fața mea și îmi urmărește fiecare gest cu multă curiozitate și fascinație. Primele pufuri merg întotdeauna spre fața lui. De obicei este foarte încântat. Astăzi nu a mai fost.
Aseară mergea prin casă, se oprea și, ca un lup, întindea gâtul puternic spre sus și urla, ceea ce nu îi stă în fire.
El e cu mine, dar nu e cu mine. Ca un om care s-a simțit abandonat, trădat, respins, îndepărtat etc. Trece pe lângă mine, dar ca și cum eu nu aș fi aici, în comparație cu toate celelalte dăți în care e plin de bucurie, oferă și cere atenție continuă, e prezent cu adevărat, mereu conectat de zici că ne bate aceeași inimă în piept. S-a simțit… cumva și s-a închis.
Să mă întorc acum la titlul postării. Conectarea și capacitatea de a fi intimi din punct de vedere afectiv este vitală în orice relație care este importantă pentru noi, autentică și profundă.
Acest context mă învață să fiu plină de compasiune, să am răbdare și să caut să găsesc echilibrul perfect între a merge spre el și a-i lăsa spațiu pentru a reclădi iarăși încrederea și siguranța.
Dar această situație mă tot duce cu gândul la relația de cuplu. Dacă pe el, un suflet mic, l-a afectat atât de tare acest episod, cum să nu ne afecteze pe noi, cei mari, atunci când ni se ating puncte sensibile, atunci când celălalt ia distanță sau poate ne sufocă, atunci când celălalt se închide, sau noi ridicăm ziduri pentru a ne proteja de o durere pe care o simțim venind și pe care am experimentat-o din plin și altă dată?
Văzându-l așa închis în el, mă face să mă gândesc la cei care nu au cunoștințe despre tiparele de atașament, care nu își (re)cunosc mecanismele de apărare, care nu sunt conștienți de abilitățile nedezvoltate, de golurile lor de dezvoltare, care nu și-au trăit pierderile, care sunt punitivi și a căror comportament este influențat de emoțiile distructive sau de reacțiile automate dobândite în copilărie sau în contextele dificile. E dureros pentru ei, la fel cum e dureros și pentru noi. În ambele părți există poate durere, un sentiment de neputință, neînțelegere etc
Cred cu tărie că putem să îi inspirăm și să le fim alături atunci când ne permit și când ne primesc. Putem, cu ajutorul lor, să creăm un spațiu de vindecare, de cunoaștere și conștientizare, de transformare la nivel de caracter.
A te îndrăgosti este ușor, de fapt nu necesită niciun efort. A iubi și a rămâne în iubire, a fi prezent în relație, a rămâne conectat oricât de mare ar fi disconfortul, înseamnă să renunți la control, să crezi mereu că cel iubit are intenții bune, să riști a oferi fără să ai siguranța că vei și primi, să accepți că probabil nu ți se va răspunde mereu așa cum dorești și cum te aștepți, să nu întinezi iubirea voastră.
Presupune să rămâi acolo și să aștepți să vină spre tine. Sau să intuiești câți pași să faci ca să vii în întâmpinarea lui, sau să prindă încredere să se deschidă din nou.
Adaugă un comentariu