Cu toţii am suferit şi cu toţii vom mai suferi. Nu este o viziune pesimistă, ci una realistă. Cu toate că cei mai mulţi dintre noi am alege aproape orice ca să fugim de suferinţă, să o ocolim, să o ignorăm, de cele mai multe ori Viaţa ne pune faţă în faţă cu aceasta şi câteodată suntem atât de bine prinşi în „capcanele” ei încât nu ne rămâne decât să acceptăm existenţa suferinţei în viaţa noastră.
Există multă suferinţă, există multă durere din cauza cărora ajungem să trăim într-o stare de hipnoză, de ignoranţă și orbire.
Suferinţa apare atunci când nu poţi accepta realitatea.
Şi cu toate acestea ştim foarte bine că fiecare are „realitatea” lui proprie, propriul univers în care trăieşte şi în care el este centrul a tot ce se întâmplă acolo. Şi este normal: subiectivitatea este normală deoarece aceasta este produsul egoului. Firesc ar fi să fim detaşaţi şi firesc ar fi ca fiecare dintre noi să fie preocupat de transformare și de dezvoltarea personală, dar majoritatea dintre noi suntem încă ataşaţi de plăceri, de confort, de iubirea şi de împlinirea pe care o putem simţi prin celălalt. Cum ar arăta o lume ideală?Ca fiecare dintre noi să urmărim în fiecare moment, prin tot ceea ce realizăm în această viaţă, să devenim mai buni, mai umani cu cei din jurul nostru, să iubim mai mult şi să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu. Poate că unii dintre voi, cei care citiţi acum aceste rânduri, păşiţi deja pe acest drum. Dar ce facem atunci când, în timp ce ne îndreptăm spre scopul nostru, spre noi înşine, ne confruntăm cu o serie de greutăţi, greutăți ce se află în interiorul nostru sub diverse conflicte interioare îmbibate cu o „dulce” suferinţă?
Ce realitate mai există în afară de a mea? te întrebi. Pe mine mă doare, mă frământă, mă angoasează… Îţi spui: asta este realitatea. Asta este viaţa mea. Şi da, aşa este. Este viaţa ta şi este aşa pentru că tu, în acest moment eşti aşa. Şi te întrebi: Dar cum altfel? Cum ar putea să fie altfel? Ştiu… este greu să vezi acum pentru că eşti atât de băgat în acea realitate a ta, încât este dificil să vezi pădurea din cauza copacilor, să fii obiectiv.
Oricât ai suferi, gândeşte-te că suferinţa este esenţială în viaţă. Fiecare dintre noi trebuie să se confrunte din când în când cu abisul suferinţei pentru ca de acolo să plonjeze cât mai adânc către sine însuși, către esență.
Nu vi se pare interesant, cum, de cele mai multe ori oamenii se îndreptă către Dumnezeu atuci când le este greu, în momente de disperare şi de suferinţă? Atunci sufletul câştigă bătălia cu egoul. Atunci Divinitatea caută Divinitatea. Atunci ne simţim sufletul, suntem dezgoliţi, puri şi nevoiaşi ca nişte copii. Şi simţim Chemarea. Gândim mai puţin, simţim mai mult.
Suferinţa ne ajută să devenim mai buni, ne maturizează şi ne pregăteşte încetul cu încetul pentru ce este nevoie să devenim. Dacă învăţăm să fim atenţi la suferinţă, vom putea găsi în aceasta, ghidul spre sufletul nostru.
Da, aşa este, viaţa este grea, dificilă şi nu este deloc uşor să te menţii având stări bune în societatea în care trăim. Dar învaţă din orice ţi se întâmplă. Fii mai bun pentru tine! Iubeşte mai mult. Iubeşte-te mai mult pentru a-i putea iubi pe ceilalți. Acceptă-te exact cum eşti, dar învaţă să fii mai bun, mai bun pentru alţii. A invăţa să iubeşti se măsoară cel mai bine nu prin cum te simţi lăuntric, pentru că de multe ori poate fi doar o păcăleală, o subiectivitate în care trăieşti, ci prin cum se simt ceilalţi în prezenţa ta.
Suferinţa ne maturizează, ne poate aduce aproape de persoana pe care o iubim, dar faţă de care am greşit rănind-o din inconştienţă. Suferinţa ne poate extinde punctul de vedere. Ne face obiectivi, mai atenţi, mai experimentaţi şi mai dornici de a găsi fericirea interioară şi de a învăța să o păstrăm. Suferinţa ne învaţă să apreciem lucrurile pe care adineaori nici nu le-am observat.
Cineva spunea: „Nimeni nu te poate face să suferi, te poate doar răni”.
Suferinţa vine din minte. Noi singuri ne provocăm suferinţa prin modurile în care percepem ceea ce ni s-a petrecut sau spus. Noi suntem permanent în minte, noi trăim prin minte. Mintea ne controleză. Suntem atât de acaparaţi de gândurile noastre încât ne este foarte dificil să nu ne mai indentificăm cu ele, să fim prezenţi, conştienţi de ceea ce simţim în urma acestor gânduri. Şi ar trebui să ne întrebăm: Totuşi, de ce acele gânduri?
Urmăreşte să fii din ce în ce mai prezent, mai atent, mai conştient. Cu cât vei reuşi să accesezi şi să păstrezi această stare, cu atât îţi va fi mai uşor: vei începe să îmbrăţişezi și să alchimizezi suferinţa; vei ști că ea este un rezultat al gândurilor tale pe care le vei putea controla; vei ști că în fiecare clipă ai posibilitatea de a alege ce să gândești.
Suferinţa ne face mai conştienţi.
Şi totuşi… de ce este aşa de greu să devii conştient? De ce oamenii nu conştientizează? Răspunsul este că dacă noi devenim conştienţi, suferim. Şi da, durerea poate fi atât de mare, atât de intensă încât este mult mai simplu să luăm un calmant şi să dormim. Dar, oare, credem că dormind această suferinţă va disparea? Nu, suferinţa nu va dispărea. O putem ignora, ne putem preface că nu o vedem, că nu o simţim deloc şi niciodată…. şi cu toate acestea suferinţa se poate vedea de cele mai multe ori prin ceea ce facem, prin cum facem şi prin ceea ce spunem. Adormirea acţionează ca o protecţie împotriva durerii, însă există şi un neajuns: dacă eşti adormit ca să nu simţi durerea, nu poţi simţi nici plăcerea. Imaginează-ţi acest lucru ca şi cum ai avea două robinete: pe unul scrie „durere”, pe celălalt scrie „plăcere”. Ai vrea să închizi robinetul pe care scrie „durere” şi să-l deschizi pe cel care scrie „plăcere”, însă dacă închizi robinetul „durere” se închide şi robinetul „plăcere”, pentru că în spatele amândurora este un singur robinet pe care scrie conştientizare. Durerea, plăcerea sunt feţe ale aceluiaşi fenomen. Şi aici apare dificultatea: vrem să fim fericiţi – iar fericirea este posibilă doar dacă devii conştient şi vrem din ce în ce mai puţină durere şi suferinţă. Dar, dacă devii conştient, vei fi conştient de amândouă. Viaţa este şi durere şi plăcere. Fiecare plăcere îşi are durerea ei, fiecare durere îşi are plăcerea ei. Viaţa este fericire şi nefericire pentru că viaţa înseamnă evoluţie. Totul se petrece cu un scop, totul are o cauză şi un efect. Suferinţa este o cauză, un efect. Când suferi, ceva nu este în regulă. Trebuie să înveţi ceva, trebuie să schimbi ceva; în interior şi poate şi în exterior. Suferinţa, durerea pe care o simţi îţi arată că ai nevoie să faci aceste schimbări/transformări. Acordă-ţi timp pentru aceste schimbări. Fii curajos!
Omul care este în stare să rămână liniştit şi să accepte durerea, suferinţa, frustrarea şi nefericirea transformă însăşi calitatea nefericirii.
Adaugă un comentariu