Inchide
Contactează-ne: contact@voxamoris.ro
Sună-ne +40 735 141 751
Rămâi conectat:

Iubire, pasiune sau atașament – ce simți?

Am ales acest subiect fiindcă – din câte am remarcat – aceste noțiuni, și mai ales cea de iubire, sunt cel mai des foarte vag înțelese, însă foarte mult și incorect utilizate. Cele mai multe ființe umane confundă în totalitate iubirea cu ceea ce poate să apară între două persoane de sex opus atunci când se îndrăgostesc, când – de fapt – în sufletul și ființa lor apare o înflăcărare a pasiunii și a dorinței.

Totuși, dacă vom analiza lucrurile obiectiv, ne vom putea da cu ușurință seama că aceasta nu este iubire. Cel puțin nu iubire pură, dar eu nu aș edulcora termenii și aș păstra termenul de iubire în totalitate pentru ceea ce este ea – o atitudine (manifestată în gând și/sau în faptă, în emoție și/sau în intenție) de a face bine unei alte ființe (umane sau ne-umane), indiferent de vreun rezultat favorabil pentru ființa care iubește. Altfel, iubirea orientată către un rezultat egoist nu mai este iubire. Ori, aici apare clar diferența, pe care aș putea și s-o explicitez prin câteva exemple:

  • Putem iubi și o ființă urâtă, deloc atrăgătoare, bătrână sau prea tânără, dar nu ne vom îndrăgosti, nu vom nutri pasiune și dorință amoroasă față de o asemenea ființă (cu excepția unor cazuri de perversiune, în care, însă, nicidecum nu este vorba de iubire);
  • Atunci când iubim pe cineva, nu așteptăm NIMIC în schimb și nu poate apărea DELOC vreun sentiment de gelozie, cauzat de faptul că respectiva ființă mai este iubită, ajutată și de altcineva (cum ar fi să fim geloși fiindcă pe o bătrânică o trece și altcineva strada, nu numai noi?…). Nu vom înceta să iubim o ființă fiindcă ea nu ne-a împlinit dorințele și așteptările, decât în cazul în care respectiva manifestare palidă a iubirii are la bază un alt sentiment, cum ar fi pasiunea, îndrăgostirea etc.

Totodată, aș dori să menționez că puterea de a iubi a unei anumite ființe este – la un moment dat – unică. Adică X, dacă poate iubi cu puterea p pe Y, tot cu p putere de a iubi va putea să iubească și pe Z. Puterea de a iubi a unei ființe depinde de puterea spiritului ei, de trezirea ei spirituală, de trezirea în ființa sa a anumitor centri de forță, a anumitor aspecte profunde și esențiale și, nu în ultimul rând, de Grația Divină. Puterea iubirii unei ființe determină intensitatea energiei iubirii, pe care respectiva ființă o poate manifesta, amploarea eforturilor și dăruirii de care acea ființă poate da dovadă. Faptul că – cel mai adesea – oamenii trunchiază iubirea și o manifestă în mod selectiv, doar către ființele din familia, din grupul, din sfera lor de interese, arată că nu au înțeles prea multe din realitatea iubirii și că, de fapt, la baza sentimentului lor palid de iubire se află un alt sentiment, o altă intenție. Iar celor care se simt dezamăgiți de părerile mele specifice „Asului de Spade”, le reamintesc faptul că „Dezamăgirea ne arată mereu că – de fapt – până în acel moment ne-am amăgit”.

Ce este, totuși, pasiunea, îndrăgostirea? Cum apare ea și ce grad de înrudire are – dacă are – cu iubirea? Îndrăgostirea este o stare de înflăcărare a pasiunii, deloc negativă, deloc de desconsiderat, dar nu de aceeași valoare cu cea a iubirii adevărate, pure. Îndrăgostirea apare atunci când o altă ființă umană (cel mai adesea de sex opus) trezește în ființa noastră – prin energiile subtile pe care le manifestă, prin port, prin forța ei de seducție conștientă sau neconștientizată – un sentiment de întregire, de completare și prin aceasta de apropiere de un nivel de armonie lăuntrică mai profundă decât cea pe care o avem în acel moment. O mare diferență dintre iubire și îndrăgostire este că iubirea izvorăște din intenția de a dărui din propria armonie și forță (de fapt din cea a Bunului Dumnezeu, căci nimic nu este al nostru și noi suntem doar niște relee, dar totuși, în acest caz noi suntem releul care transmite energia subtilă dumnezeiască a iubirii, a ajutorului și bunătății către o altă ființă), în timp ce îndrăgostirea apare din dorința de întregire a propriei ființe aflată într-o anumită lipsă, incompletitudine, din intenția de primi. Ea nu trebuie însă desconsiderată – ar fi un semn de mare paranoia să ne imaginăm că suntem perfecți și nu avem nevoie de minunea înflăcărării sentimentelor, pasiunii și dorințelor noastre, că suntem capabili doar să dăruim, când de fapt nu suntem.

Condiția nr. 1 a evoluției este mereu corecta recunoaștere a poziției și situației în care ne aflăm. Dar, fiind conștienți, putem integra în ființa noastră tot mai mult și iubirea constantă și pură, iubirea adevărată – față de toate ființele umane, printre care, evident, și față de ființa de care ne-am îndrăgostit. Iar celor cărora li se pare că aceasta are loc oricum, că iubim infinit de puternic pe ființa de care ne-am îndrăgostit, le-aș propune un test: Dacă ființa de care v-ați îndrăgostit vă înșală așteptările, mai sunteți la fel de iubitor / iubitoare față de ea/el? Dacă da, așa este, iubiți puternic, nu doar sunteți înflăcărat! Dacă nu, dacă vă pălește dragostea, doar fiindcă el/ea nu nutrește tocmai viziunile voastre, fiindcă nu e suficient de pasional/pasională, viril/senzuală, fiindcă nu e suficient de monogam/monogamă…, atunci iubirea vă este palidă de tot și ceea ce vă mână este bazat aproape în întregime pe dorința de întregire a propriei ființe și prea puțin vă pasă de sufletul, de ființa persoanei cu ajutorul căreia v-ați propus să vă întregiți (acționați din lipsă și inconștiență și nu din preaplinul și conștiința iubirii).

Ce este atașamentul? În primul rând, cred că este clar că iubirea nu va crea atașamente, în timp ce împlinirea pasiunii, a îndrăgostirii da. Atașamentul are la bază inconștiența și lipsa de maturitate și nu cred că există imagine mai bună pentru exemplificarea atașamentului decât cea a unui copil care urlă și se tăvălește pe jos când este necesar să plece de pe leagănul din parc, unde s-a simțit atât de bine. În inconștiența sa, în loc să se bucure că a trăit minute atât de frumoase în leagăn, strică tot cu urlete și scandal, doar fiindcă acea stare de a se da în leagăn nu poate continua la infinit. Vă vine să râdeți? Foarte bine, dar sunteți siguri / sigure că diferiți foarte mult de acel copil? Desigur, nu veți mai plânge când vă ridicați dintr-un leagăn, un pic v-ați mai maturizat, dar întrebați-vă sincer, nu mai există situații similare în viața voastră, în care pierderea unui bun material, a unei poziții sociale sau a unei relații cu o persoană vă declanșează porniri similare? Dacă nu, aveți un grad respectabil de maturitate spirituală. Atașamentul are la bază ignoranța sau starea de inconștiență, de neparticipare conștientă și atentă la realitatea pe care o trăim. Modul ignorant de a trăi încearcă mereu să rezolve definitiv problemele vieții și să găsească soluții imediate și cel mai adesea exterioare la fericirea interioară. În loc să sape cu forța conștienței în profunzimile propriei ființe și să găsească acolo realitatea ființării, realitatea faptului că fericirea constă tocmai în existență, ființa ignorantă vrea să păstreze orice obiect exterior, ființă, poziție, situație, atitudine sau stare interioară trecătoare, care la un moment dat sau într-o anumită perioadă i-a creat un anumit sentiment de întregire lăuntrică, de fericire. Desigur, abordarea ignorantului este sortită eșecului, căci totul e trecător și „eternă e numai schimbarea”, astfel că mai devreme sau mai târziu orice realitate exterioară sau stare interioară se va sfârși.

Comentarii

Comentarii

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate *