Înţelepții spun că rostul fiinţei umane este acela de a-şi revela natura sa divină, de a se întoarce la origini, de a-L descoperi pe Acela care i-a dat naştere. Se spune că atunci când fiinţa umană îşi revelează natura divină ea devine liberă. Ea descoperă tainele acestui joc divin al eliberării spirituale, ea descoperă că este parte din Dumnezeu Tatăl şi că în realitate de fapt Dumnezeu „se joacă” cu sine Însuşi.
Evoluţia este un continuu proces de transformare iar acest principiu se aplică în orice direcţie: în evoluţia tehnologiei şi a mijloacelor de comunicare, în transformarea continuă a naturii și a scoarței terestre, în transformarea trupului uman, etc.
Aşadar, evoluţia spirituală este un continuu proces de transformare spirituală. Privită dintr-o anumită perspectivă evoluţia spirituală este singurul proces de evoluţie real. Fiinţa umană care se trezeşte către spiritualitate intuieşte în mod profund că natura sa este de origine Divină şi prin urmare tânjeşte să o descopere și să o reveleze pe deplin.
Acest proces de descoperire a naturii noastre divine, presupune de fapt transcenderea succesivă a diverselor planuri ale manifestării. Prin urmare putem spune că acest proces evolutiv se realizează pe verticală, spre deosebire de celelalte procese evolutive care se realizează pe orizontală.
Spre exemplu, în tehnologia comunicaţiilor, oricât de performante vor fi aparatele de comunicaţie ele se rezumă la legile planului fizic. Abia atunci când se va descoperi, să presupunem, o tehnologie de comunicaţie ce va implica folosirea unor legi şi principii subtile ce vor facilita comunicarea la nivel telepatic, am putea spune că în cadrul tehnologiei informaţiei s-a produs un salt evolutiv pe verticală.
Procesul evolutiv spiritual implică acea înălţare gradată a nivelului de conştiinţă până la nivelul ultim, până la nivelul revelării naturii noastre divine.
În tot acest proces de transformare spirituală noi nu suntem lăsaţi singuri, suntem mereu susţinuţi de către Dumnezeu. Modul prin care El acţionează asupra noastră este un imens mister fascinant.
Una dintre modalităţile prin care Dumnezeu ne ajută să ne transformăm spiritual este iubirea. Am putea spune că iubirea este manifestarea graţiei Sale. Şi aceasta deoarece iubirea este legătura tainică dintre Tot şi parte. Iubirea este şi legătura tainică dintre toate fiinţele înzestrate cu „parte”, cu scânteia divină, Sinele Nemuritor (Atman). Privind Creația în acest mod descoperim că la un nivel profund noi toți suntem conectaţi în mod subtil prin această tainică reţea a iubirii.
Energia iubirii este energia fundamentală a lui Dumnezeu. Atunci când iubim manifestăm această energie divină. Acest moment, dacă este profund conştientizat, ni-L poate revela pe Dumnezeu. Mai ales dacă suntem capabili să privim Sursa iubirii care se manifestă prin noi.
Jocul divin al vieţii este învăluit în multe taine. Faptul că la un moment dat conştientizăm profund că în noi se manifestă Iubirea pentru un bărbat sau o femeie şi ceea ce generează această Iubire în fiinţa noastră, este fără doar şi poate o taină fundamentală. Ceea ce este profund uimitor este faptul că manifestarea iubirii este independentă de liberul nostru arbitru.
Dacă nu simţim această iubire divină care ne tranzitează fiinţa, ne este imposibil să iubim de la noi. Ce putem face este să dorim plini de aspiraţie să iubim cu adevărat şi să căutăm să fim cât mai deschişi sufleteşte faţă de această energie. Prin urmare, faptul că iubim este o urmare a exercitării voinţei lui Dumnezeu în fiinţa noastră, o „activare” a unei (sau mai multor) astfel de legături subtile între noi şi alte fiinţe umane. Dacă în acel moment de conştientizare noi suntem deschişi sufleteşte şi dăm curs iubirii atunci noi de fapt dăm curs manifestării lui Dumnezeu prin noi. Asftel noi beneficiem de Graţia de a putea să Îl cunoaştem în mod direct pe Dumnezeu.
Cu cât ne deschidem sufletul mai mult faţă de iubire noi ne deschidem de fapt sufletul faţă de Dumnezeu. Orice acţiune realizată de noi din iubire este de fapt o acţiune realizată de Dumnezeu prin noi înşine. Acolo unde percepem iubire de fapt Îl percepem pe Dumnezeu. Iubind tot mai mult e semnul cel mai clar că aprofundăm legătura cu Dumnezeu.
Gradat vom începe să Îl percepem pe Dumnezeu în mod profund şi astfel vom ajunge să Îl cunoaştem. Aceste momente în care ne trezim faţă de ceea ce este Absolut sunt de o frumuseţe inefabilă şi copleşitoare. Acesta este momentul în care fiinţa umană intră în extaz. Marii întelepţi cântă extazul comuniunii pline de iubire cu Dumnezeu. Hafiz, Rumi sunt exemple ilustre. Prin revelarea extatică a fiinţei lui Dumnezeu în sufletul nostru se trezeşte iubirea faţă de întreaga Sa creaţie. Realizăm că, în ultimă instanţă, întreaga manifestare nu este altceva decât acest joc grandios al Iubirii Divine a lui Dumnezeu.
Privind din această perspectivă putem spune că începem cu adevărat să evoluăm spiritual abia atunci când începem să iubim. Iubirea ne face să dorim să fim mai buni şi simultan ne face să aspirăm să iubim şi mai mult. De asemenea ne ajută să ne deschidem faţă de noi înşine şi să conştientizăm natura profundă a fiinţei noastre.
Toate acestea dacă şi numai dacă ne deschidem faţă de energia fundamentală a iubirii şi îi dăm curs, dacă o lăsăm să ne tranziteze. Adeseori fiinţa egotică are tendinţa să evite iubirea. Orice acţiune realizată de fiinţa egotică este rodul voinţei proprii şi are un scop precis prin care-și urmăreşte propriul interes având convingerea că şi celelalte fiinţe din jurul său fac exact la fel. Această atitudine de „fiecare pentru el” este puternic zdruncinată în momentul în care fiinţa în cauză începe să simtă acest imbold tainic al iubirii. Misterul ce învăluie iubirea este privit ca un factor necunoscut ceea ce generează cel mai adesea frică. Falsa conştiinţă, cea a Ego-ului îşi are intuiţia sa prin care realizează natura sa efemeră şi face tot posibilul ca adevarata conştiinţă, cea a sufletului, să nu se trezească. Datorită acestui fapt Ego-ul va duce mereu această luptă încrâncenată împotriva a tot ceea ce îi generează nesiguranţă, împotriva a tot ce îi poate aduce sfârşitul (transcenderea).
Cu multă atenţie şi discernământ putem să identificăm acţiunile ego-ului care, cum spuneam, are tendinţa să ne facă să ne opunem transformării spirituale şi transcenderii limitelor impuse de această conştiinţă efemeră. Din această cauză fiinţele egotice întorc spatele iubirii mai ales atunci când aceasta se manifestă liber şi nu e aşa cum ştiu ele. Datorită faptului că prin natura noastră interioară tânjim mult către a iubi, conştiinţa egotică va căuta permanent să ne păcălească şi să ne creeze impresia că iubirea este defapt un schimb de interese. Şi aceasta datorită faptului că Ego-ul, fiind limitat, are un stoc limitat de resurse iar dacă dă, are nevoie să primească. „Iubirea ideală” din perspectiva Ego-ului este să primească fără să dea. De aceea fiinţele egotice au mereu tendinţa să ceară sau să-l determine pe celălalt (prin diverse mijloace de manipulare, „fiţe” etc.) să ofere.
Având sufletul trezit, atunci când iubim cu adevărat, nu dăm niciodată de la noi ci avem conştiinţa faptului că Îl manifestăm pe Dumnezeu Tatăl intuind că în realitate Dumnezeu este totul. Această viziune este total opusă viziunii egotice. De aceea, atunci când Ego-ul se simte în pericol de a fi transcens prin forța colosală a iubirii ce poate fi trezită, se opune cu orice preţ. În această opunere a sa ne poate determina să facem greşeli foarte grave. A întoarce spatele iubirii înseamnă de fapt a-I întoarce spatele lui Dumnezeu. Iar dacă facem aceasta în mod repetat putem să îl determinăm pe Dumnezeu să îşi întoarcă faţa de la noi din moment ce refuzăm manifestarea Sa.
Adaugă un comentariu