Recunoaștem ambivalența relației noastre de cuplu?

La baza relațiilor de cuplu se află anumite mituri și prejudecăți care sunt solid fixate în fiecare dintre noi. Spre exemplu, potrivit unuia dintre aceste mituri, comuniunea intimă care apare în cadrul unei relații de cuplu pe care îl formăm (fie o relație de concubinaj sau de căsătorie), trebuie să fie 100% satisfăcătoare, zilnică, domestică, exclusivă, să implice prezența aproape neîncetată, uneori împinsă până la saturație, unul alături de celălalt a celor doi iubiți și, în plus, să dureze o viață întreagă. Însă, analizând cu atenție și luciditate, vom descoperi că acest gen de mit nu oferă prea multe posibilități de realizare a acestei iluzii.

Prea mult este deseori… prea mult

Cu toții ne dorim să cunoaștem și să trăim starea de mulțumire și de fericire deplină, doar că uneori am trăit sau trăim acele momente când ne-am simțit sau ne simțim imobilizați și chiar paralizați în cadrul unei relații de cuplu sufocante. Oricât de bine ne-am înțelege cu persoana iubită, oricât de mult ne-am iubi unul pe celălalt, și chiar după ce am ales conștient să ne unim destinele, me vom confrunta cu momente în care vom fi nevoiți să trăim în cadrul unor raporturi constrângătoare care, cu toate că afirmă nevoia noastră de relație, totodată contestă nevoia noastră de libertate totală.

Te vreau lângă mine, dar… nu chiar tot timpul

Este firesc ca orice persoană să manifeste ambele nevoi: nevoia de apartenență, de comuniune și nevoia de libertate. În virtutea acestor aspirații comune, avem cu toții nevoie de securitatea pe care o aduce cu sine o relație fericită, dar aceasta nu exclude nevoia de expansiune a libertății.

De cele mai multe ori, acest subiect al libertății în cadrul cuplului este foarte rar abordat de către cei doi iubiți. Frica de a-l răni pe celălalt este mult prea mare, atât de mare încât ea ne „ucide” ușor-ușor chiar și libertatea interioară. Atunci când alegem iubirea, ne deschidem ochii și putem vedea cu luciditate, acceptând situațiile care există și astfel vom realiza că dacă suntem deschiși și autentici față de celălalt, vom primi mereu toată libertatea de care avem cu adevărat nevoie.

Aproape fiecare persoană are spontan nevoie de un anumit timp pe care să îl petreacă în solitudine, de inspirația pe care i-o oferă prietenii sau prietenele, ori de unele ocazii care pot aparea, de a face, fără celălalt, câțiva pași în necunoscut.

Fiind maturi și iubitori,lucizi și calzi, va fi ușor să ne dăm seama că oricât de mare ar fi iubirea noastră, că oricât de profundă ar fi fericirea pe care o trăim împreună cu iubita/iubitul, oricât de puternică ar fi voința noastră de a face ca acea relație să fie cât mai împlinitoare, de cele mai multe ori va exista în inima noastră o anumită ambivalență în ceea ce o privește.

Această dualitate/ ambivalență de care suntem prea puțin conștienți poate deveni cu ușurință un motiv de ruptură și chiar de despărțire.

Comunicarea sinceră și autentică este foarte necesară și este cea care generează intimitatea profundă, solidă a cuplului. Este important să ne dăm voie să fim cât mai sinceri unul cu celălalt, să fim cât mai deschiși, înțelegători și toleranți unul cu celălalt. Atunci când vor exista momente în care ne va fi mai dificil să manifestăm aceste sentimente binefăcătoare, ne va fi mai simplu să realizăm acestea dacă ne vom aminti cât de mult îl iubim pe celălalt.

A nu fi mereu de acord cu celălalt sau a nu avea aceeași stare de spirit, nu este niciodată ceva greșit. Frumuseștea pe care o vedem în cel care ne este alături vine de cele mai multe ori din faptul că celălalt este foarte diferit de noi și astfel ne îmbogățim unul pe celălalt.

Adeseori noi suntem aproape incapabili să discutăm cât se poate de sincer despre faptul că în pofida iubirii foarte mari sau chiar fără de margini pe care o simțim, avem totodată nevoie de o anumită singurătate. Această incapacitate ne va face ca uneori să ne exprimăm brusc această nevoie într-o manieră dură sau chiar brutală, deși altminteri relația noastră este foarte fericită și armonioasă, ceea ce va produce și mai multe tensiuni și neînțelegeri în cadrul cuplului.

Iubirea și libertatea în cuplu

Sinceritatea este esențială iubirii. Iubirii nu-i este frică, iubirea nu respinge, ci înglobează, acceptă, înțelege. Suprimându-ne dorința de libertate, alegem astfel să otrăvim iubirea pe care o simțim. Resentimentele ce vor apărea ne vor îndepărta tot mai mult unul de altul și de cele mai multe ori nici nu vom reuși să realizăm aceasta. Vom ajunge să ne întrebăm: ”De unde a început și de ce s-a terminat?”

Având în vedere faptul că unii dintre noi nu vom putea ieși încă din acest paradox, ne-ar fi mai ușor să recunoaștem, într-un mod sincer și deschis că orice relație are în centrul ei această stare de ambivalență deoarece însăși iubirea este libertate.

”Dacă iubeşti nu este în niciun caz necesar să-ţi distrugi libertatea. Pot să existe laolaltă; nu există nici un antagonism între ele… Iubeşte omul, însă lasă-i totala libertate. Iubeşte omul, însă de la începutul-începutului lămureşte faptul că nu îţi vinzi libertatea.”

În cadrul cuplului, este necesar ca fiecare să aibă spațiul și timpul său pe care îl va petrece întocmai cum dorește el. Petrecând tot timpul împreună, această foame lacomă de celălalt va face să apară o stare de saturație și de uzură, de respingere a celuilalt.

”Iubirea îţi acordă libertatea de care ai nevoie şi te ajută să fii tu însuţi.”

”Dragostea trebuie să fie o relaţie prietenească, în cadrul căreia nimeni nu este superior, în care nimeni nu ia deciziile, în care amândoi partenerii sunt pe deplin conştienţi de faptul că sunt diferiţi, că felurile în care abordează viaţa sunt diferite, că gândesc diferit şi totuşi – cu toate aceste deosebiri – se iubesc.”

Comentarii

Comentarii

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate *