Citește prima parte a articolului aici.

 „Numele trandafirului”

Umberto Eco

„Ce am simţit ? Ce am văzut ? Eu nu-mi amintesc decît că emoţiile din prima clipă au fost lipsite de orice expresie, pentru că limba şi mintea mea nu erau învăţate să numească senzaţii de soiul acesta. Pînă cînd mi-au revenit în minte alte cuvinte lăuntrice, auzite în alt timp şi în alte locuri, rostite desigur pentru alte scopuri, dar care în mod minunat mi se păreau a fi în armonie cu bucuria mea din acea clipă, ca şi cînd ar fi luat naştere în mod consubstanţial ca s-o exprime. Cuvinte care se grămădiseră în cavernele memoriei mele au urcat la suprafaţa (mută) a buzelor mele şi am uitat că ele vor fi slujit în scripturi sau în paginile sfinţilor ca să exprime realităţi mult superioare. Dar, la urma urmei, exista oare vreo deosebire între deliciile de care vorbiseră sfinţii şi cele pe care sufletul meu zbuciumat le încerca în momentul acela? In momentul acela a pierit în mine simţul treaz al deosebirii. Ceea ce, mi se pare, este tocmai semnul pierderii totale în hăul nemărginit al identităţii.

Dintr-o dată fata aceea mi-a apărut la fel ca fecioara neagră şi frumoasă de care vorbeşte Cîntarea. Ea purta o rochioară ruptă de stofă proastă, care se deschidea în mod destul de neruşinat la piept, iar la piept avea un şirag de pietricele colorate şi, cred, fără nici un preţ. Dar capul se ridica plin de mîndrie pe un gît alb ca un turn de fildeş, ochii ei erau limpezi ca scăldătoarele din Heşbon, nasul ei era ca un turn al Libanului, buclele din cap ca purpura. Da, părul ei mi se părea ca o turmă de capre, dinţii ei ca nişte turme de oi care ies din apă, înşirate toate în aşa chip încît nici una nu era în faţa suratei sale. Şi: „Cît eşti de frumoasă, iubita mea, cît eşti de frumoasă! îmi venea să şoptesc, părul tău e ca o turmă de capre care coboară de pe muntele Galaad, ca o panglică de purpură sînt buzele tale, ca spicul griului este obrazul tău, gîtul tău este ca turnul lui David pentru care s-au oferit mii de scuzi”.

Şi mă întrebam, speriat şi pierdut, cine era fata asta care se ridica în faţa mea ca aurora, frumoasă ca luna, strălucitoare ca soarele, “terribilis ut castrorum acies ordinată”. (Trad.: ca şi oastea în rãzboi temutã [Cântarea Cântãrilor 6,4; 6,10] Expl.: Se laudã frumuseţea miresei: „10. Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zarea strãluceşte şi ca luna-i de frumoasã, ca soarele-i de luminoasã şi ca oastea de rãzboi temutã?”)

Atunci creatura aceea s-a apropiat şi mai mult de mine, aruncînd cît colo pachetul întunecat pe care-l ţinuse pînă atunci strîns la piept, şi a ridicat iar mîna ca să-mi mîngîie faţa, repetînd din nou cuvintele pe care mi le mai spusese. Şi, în timp ce nu ştiam dacă să fug de ea sau să mă apropii mai mult, capul meu bubuia ca şi cum trîmbiţele lui Ioşua se pregăteau să năruie zidurile Ierihonului, şi totodată o doream din toată inima, dar mă temeam s-o ating, ea a avut un zîmbet de mare bucurie, a scos un geamăt supus, de căpriţă, şi-a desfăcut şireturile care-i legau veşmîntul pe piept, şi-a scos rochia de pe ea ca pe o tunică, şi a rămas în faţa mea aşa cum trebuie să fi apărut Eva, în grădina Edenului, dinaintea lui Adam. “Pulchra sunt ubera quae paululum supereminent et tument modice” (Trad: Frumoși sunt sânii care ies puțin în afară și se umflă moderat – analogie cu sânii din reprezentarile iconografice ale Fecioarei Maria), am şoptit, repetînd fraza pe care o auzisem de la Ubertino, pentru că sînii ei mi-au apărut ca doi pui de cerb, doi gemenaşi de gazelă care păşteau printre crini, buricul ei era o cupă rotundă în care nicicînd nu lipseşte vinul dres cu farmece, pîntecul ei o grămadă de grîu, împodobit de jurîmprejur cu florile văilor.

„O sidus clarum puellarum, i-am strigat, o porta clausa, fons hortorum, cella custos unguentorum, cella pigmentaria!” (Trad.: O stea luminoasã printre fecioare… o poartă impenetrabilă, fântână în grãdină, cameră care păzeşte esenţe fine, cameră parfumată!) şi m-am trezit, fără să vreau, peste trupul ei, descoperindu-i căldura şi parfumul înţepător al unor iruri pe care nu le cunoşteam. Mi-am amintit: „Fiilor, cînd vine dragostea nebună, omul nu mai poate face nimic!”, şi am înţeles după aceea că simţeam, fie că era urzeala duşmanului, fie dar ceresc, că nu mai puteam să fac nimic ca să stăvilesc impulsul care mă împingea, şi: „Oh langueo, am strigat, şi: Causa languoris video nec caveo!” (Trad.: Oh, sunt slab [voinţa mea e slabă]… şi văd cauza slăbiciunii mele şi n-o evit!) şi pentru că un parfum de trandafiri adia de pe buzele ei, şi erau frumoase picioarele ei în sandale, şi gambele ei erau ca nişte coloane, şi ca nişte coloane şoldurile ei pline, operă a unei mîini de artist. O, dragoste, fiică a plăcerilor, un rege a rămas prins în mrejele tale, îmi şopteam singur, şi am fost în braţele ei, şi am căzut amîndoi pe podeaua goală a bucătăriei şi nu ştiu dacă prin vrerea mea sau prin priceperea ei, m-am trezit eliberat de rasa mea de novice şi nu am mai avut ruşine de trupurile noastre et cuncta erant bona. Şi ea m-a sărutat cu sărutările gurii sale, şi dragostele ei au fost cu mult mai delicioase decît vinul, şi mireasmă delicioasă erau parfumurile ei, şi era frumos gîtul ei printre perle, şi obrajii săi printre şiraguri, cît de frumoasă eşti, iubito, cît de frumoasă, ochii tăi sînt porumbiţe (spuneam), şi arată-mi faţa ta, şi lasă-mă să-ţi aud glasul, fiindcă vocea ta e ca o cîntare, şi faţa ta e fermecătoare, m-ai făcut nebun de iubire, surioară, m-ai înnebunit doar cu o privire, cu un singur lănţug al gîtului tău, fagure ce picură sînt buzele tale, miere şi lapte este limba ta, parfumul respiraţiei tale tocmai ca al merelor este, sînii tăi ca nişte ciorchini de struguri, cerul gurii tale e vin ales care pătrunde pînă-n dragostea mea şi-ţi curge pe buze şi pe dinţi…

Izvor de grădină, nard şi şofran, scorţişoară şi cuişoare, smirnă şi aloe, eu mîncam fagurele meu şi mierea mea, beam vinul meu şi laptele meu, cine era, cine era oare această fată care se ridica precum aurora, frumoasă ca luna, strălucitoare ca soarele, teribilă ca o ceată de stegari ? Oh, Doamne, cînd sufletul îţi este răpit, atunci singura virtute este să iubeşti ceea ce vezi (nu e adevărat?), cea mai mare fericire că ai ceea ce ai, atunci viaţa fericită se bea din izvoarele ei (nu s-a spus aşa?), atunci se gustă adevărata viaţă care, după viaţa aceasta muritoare, ne va reveni să trăim alături de îngeri în nemurire… Aceasta gîndeam şi mi se părea că profeţiile se adevereau, în sfîrşit, în vreme ce fata mă copleşea cu dulceţuri de nedescris, şi era ca şi cînd trupul meu ar fi fost tot un ochi înainte şi altul îndărăt şi vedeam dintr-o dată tot ce mă înconjura. Şi mă gîndeam că de la acest lucru, care e dragostea, provin în acelaşi timp unitatea şi suavitatea, şi binele, şi sărutul, şi unirea, cum auzisem vorbindu-se, dar credeam că este vorba de altceva. Şi doar pentru o clipă, în timp ce bucuria mea se pregătea să ajungă la zenit, mi-am amintit că poate experimentam, şi noaptea, posedarea demonului de la amiază, condamnat în sfîrşit să se arate chiar în chipul său de demon inimii care întreabă, în extaz, „Cine eşti?”, el care ştie să răpească inima şi să înşele trupul. Dar numaidecît m-am convins că drăceşti nu erau decît îndoielile mele, pentru că nimic nu putea să fie mai drept, mai bun, mai sfînt decît ceea ce încercam eu, lucru a cărui dulceaţă sporea din moment în moment.

Aşa cum o picătură mică de apă căzută într-o cantitate de vin se risipeşte toată, pentru a căpăta gustul şi culoarea vinului, aşa cum fierul înroşit de foc îşi pierde forma lui de la început, aşa cum aerul cînd e inundat de lumina soarelui se transformă într-o nemărginită strălucire şi capătă aceeaşi claritate, încît nu mai pare luminat ci însăşi lumina, aşa mă simţeam şi eu, dîndu-mi duhul într-o blîndă lichefiere, încît nu mi-a mai rămas decît puterea să şoptesc cuvintele psalmului „Iată, pieptul meu e ca un vin nou, fără cep, care face să plesnească butoaiele noi”, şi numaidecît am văzut o lumină din cale-afară de strălucitoare, şi în ea o formă de culoarea safirului care ardea toată într-un foc roşu strălucitor şi mult prea suav, şi lumina aceea strălucitoare s-a răspîndit prin tot focul acela roşu, şi focul acela roşu prin forma aceea strălucitoare, iar lumina aceea atît de strălucitoare şi tot focul acela roşu prin întreaga formă.

În timp ce, aproape leşinat, cădeam peste trupul cu care mă unisem, am înţeles într-un ultim suflu de vitalitate că flacăra constă într-o splendidă limpezime, într-o vigoare înnăscută şi într-o înflăcărată ardoare, dar că posedă limpezimea cea splendidă ca să strălucească din nou şi ardoarea înflăcărată ca să ardă. Apoi am înţeles abisul, şi abisurile ulterioare pe care el le invoca.”

Să analizăm acum „ingredientele” acestui episod și să vedem ce ar putea aduce continența amoroasă, acest „ingredient magic” al amorului:

• o intensitate erotică foarte mare: Adso dispunea de foartă multă energie erotică, potențialul său era intact, nu pierduse nimic din el. Odată cu pubertatea, energia erotică înflorește în ființa umana iar Adso trăia într-o mănăstire, un mediu care nega această energie, care căuta să o suprime, făcând astfel din aceasta „fructul oprit”, ceea ce în el a amplificat și mai mult dorința de a experimenta amorul.
• „energia începutului” : Adso avea o mare puritate sufletească și astfel a conștientizat profund și plenar impactul acestei prime experiențe amoroase. Acest moment magic al începutului îți permite să trăiești necondiționat de filtrul mental al experiențelor anterioare un anumit moment și să îl percepi la adevărata lui valoare
• transfigurare: fiind un căutător spiritual, Adso, descoperea tot ce era mai frumos și mai sfânt din universul în care trăia în aceea femeie. El regăsea în ea răspunsul la toate căutările lui, la toate întrebările lui, ea devenise atât calea cât și Paradisul către care conduce aceasta. Adso are un suflet special, capabil de a percepe frumosul, sublimul dincolo de prejudecată și dogmă, chiar în condițiile în care, în acea mănăstire, călugării practicau un mod de-transfigurator de a privi femeile: novicii erau învățați să diminueze atracția amoroasă generată în ei de femei, încercând să își imagineze femeia fără piele, ca un un conglomerat de oase, mușchi și diverse organe, care nu ar putea genera niciun fel de dorință erotică.

Frumusețea este însă în ochii privitorului, sau mai bine zis în sufletul acestuia. Întâi trebuie să desoperi frumusețea din tine pentru ca abia apoi să o poți recunoaște în afara ta. Trebuie să descoperim binele, spiritualul, sublimul, sacrul în noi pentru ca să îl putem recunoaște în afara noastră. Și reciproca este valabilă: de câte ori avem percepția pură și profundă a sacrului în afara noastră (într-un loc, într-o idee, într-o ființă etc) atunci, de fapt, sacrul din noi privește lumea prin ochii noștri. Transfigurarea este imposibilă atunci când ochii noștri se focalizează pe egoismul, rautatea, indiferența, invidia oamenilor. Având această putere de transfigurare, Adso percepe chiar și în acea femeie, catalogată de ceilalți ca fiind de condiție foarte joasă, ceva misterios și sublim, ceva sfânt, iar sufletul său exaltat de această experiență descrie acea femeie cu expresii pe care ceilalți călugări erau învățați să o adore doar pe Fecioara Maria.

• expansiunea conștiinței, autocunoaștere : Adso are o natura contemplativă, meditativă. El este foarte conștient de ce se petrece în ființa lui, depășește îndoielile, ia decizii „cu inima”. Energia erotică expansionată în ființa lui îl propulsează pe niște culmi de trăire lăuntrică, în care se descoperă pe sine și descoperă lumea într-un mod mai profund decât era înainte de această experiență.
• finalul „dezastruos” care stopează tot ce era trăit sublim și intens până în acel moment: este un moment amoros pur și intens, cu un crescendo extraordinar, dar din păcate cu un final…fără extra :). ceva de tipul „wow, wow, wow, zbang!” 🙂 „Zbang” e momentul în care, pentru că nu controlezi energia amoroasă, credeai că zbori dar de fapt erai în cădere liberă și inevitabil lovești solul…

Continența amoroasă este o modalitate practică pentru cei care doresc întâlniri amoroase de tip „wow, wow, wow,…wow” fără „zbang!” 🙂

Pentru o ființă care practică plină de aspirație continența amoroasă, momentul orgasmului este trăit fără descărcarea potențialului amoros, și astfel amorul devine din ce în ce mai intens și mai profund cu fiecare orgasm. În plus energia amoroasă este amplificată și ea poate hrăni din plin acele elemente de care vorbeam mai sus ca fiind „ingredientele” unei experiențe erotice memorabile: intensitate erotică foarte mare, capacitatea de a trăi amorul „ca la început”, transfigurare, expansiunea conștiinței, autocunoaștere. În acest fel, după ce atingem o anumită măiestrie în continența amoroasă, de fiecare dată când facem dragoste, avem șansa unei experiențe memorabile.

„Misterioase sunt căile Domnului” și aflăm adesea pe căi nebănuite adevăruri esențiale pentru dezvoltarea noastră interioară, pentru evoluția noastră spirituală. De cele mai multe ori așa numitul ego al nostru (sau „zona de confort” cum este el numit în psihologie), când întâlneste o informație, un eveniment, o ființă care îl pun în fata unui adevăr mai mare decât el, neavând capacitatea de a-l cuprinde, îl deformează, îl ciopârțește astfel încât să încapă în lumea lui strâmtă. Adus la aceasta formă trunchiata acel adevăr nu are mai nimic în comun cu ce era inițial, însă egoul are senzația că a mai rezolvat ceva și încă foarte bine pentru noi, care deținem acum un nou adevăr și nu a trebuit să facem mai nimic pentru aceasta, confortul nostru interior rămâne intact.

Există și momente privilegiate în care aflăm un adevăr profund și fiind lăuntric pregătiți îl abordăm cu inima, cu sufletul și atunci ființa noastră este capabilă să cuprindă acel adevăr, devenind astfel mai cuprinzătoare, mai mare, mai evoluată. Astfel acel adevăr ne transformă, ne modelează, ne permite să ne bucurăm plenar de el, face ca lumea noastră interioară să se conecteze la nivelul, la lumea din care acel adevăr provine și astfel să avem acces la alte taine minunate ale Ființei noastre profunde, ale Vieții, ale Lui Dumnezeu.

Comentarii

Comentarii