A fost odată ca niciodată că dacă n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odată demult, într-o ţară mai îndepărtată sau mai apropiată un prinţ special care se numea Prinţul Fermecător.
Ca orice Prinţ minunat era foarte iubit de supuşii săi şi era dealtfel şi foarte ocupat cu treburile regatului. Zilele curgeau repede pentru Prinţ, prins între micile plăceri şi îndatoririle zilnice ale curţii.
Zilele se scurgeau încet, toate în aceeaşi direcţie. Prinţul era multumit cu viaţa lui, deşi simtea că îi lipseşte ceva, ceva ce nu putea să spună foarte clar ce este. Prinţul avea un palat cu foarte multe camere dar lui îi plăcea foarte mult să-şi petreacă timpul mai ales în două dintre ele.
Prima era Camera Cunoaşterii. În ea se găseau tot felul de informaţii valoroase şi în ea se afla şi o oglindă în care se vedea aşa cum era. Nu îi prea plăcea tot timpul ceea ce vedea, de multe ori chiar se împotrivea imaginilor deacolo, dar ştia că această cameră este foarte importantă pentru el, pentru că acolo afla foarte multe lucruri deştepte care îl ajutau să meargă mai departe şi să se înţeleagă pe sine.
Camera care îi plăcea acum cel mai mult şi-şi petrecea în ea cel mai mult timp era Camera Confortului. Îi era atăt de simplu să fie aici. Totul îi era la îndemână iar oglinzile numeroase din cameră îi arătau o imagine minunată şi strălucitoare. Aici chiar se simţea ca un Soare. Pernele erau atît de moi şi îmbietoare, muzica stelelor îi mângîia auzul. Şi totuşi, simţea cum îi amorţeşte sufletul. Alunga repede acest gând, prins de rutina acestei camere. Şi zilele se scurgeau la fel, când mai repede când mai încet, toate în aceeaşi direcţie.
În dimineaţa asta a avut un vis ciudat. Se făcea că în palatul său mai era încă o cameră. Camera Indigo. De fapt ştia de ea. O vizitase mai demult cu drag, până când un incident nefericit îl făcuse să renunţe la ea.
Marele Înţelept i-a apărut în vis şi-i i-a spus că e timpul să îndrăznească să pătrundă din nou în acea cameră, pentru că altfel acea cameră ar putea să se închidă pentru el pentru totdeauna. Şi că ar fi păcat….
Mii de amintiri duioase îi umplură sufletul. Îşi aminti orele de extaz petrecute acolo împreună cu iubita lui, picăturile de lumină ce îi scăldaseră de multe ori trupul în îmbrățisările tumultoase, trăirile intense care l-au adus de multe ori în pragul beatitudinii, clipele de eternitate care încremeneau în orele amurgului. Un val de bucurie şi de dor sublim îi umplu sufletul. Şi îşi dori ca de data asta să reuşească…
Se apropie încet pe coridorul îngust. Atinse uşa… Ezită. Amintirile dureroase îi apărură. Cu mult timp în urmă, cănd mai intrase aici, un cîine mare şi negru îl rănise profund. Încă îi mai era teamă. Se gândi o secundă că poate fusese şi vina lui că nu facuse nici-un efort să îmblânzească dulăul. Alungă imediat găndul. Oricum el era Prinţul Fermecător, de ce ar fi trebuit el să îmblânzească acel câine? Se gândi să renunţe. În fond, e destul de mulţumit cu ceea ce are.
Dar îşi aminti… zborul, clipele de eternitate care încremeneau în amurgul zilei, orele de extaz nesfârşit în care sufletele lor îmbătate de iubire erau una cu întreg Universul. Nu mai trăise de mult aşa ceva. De asta îi era dor tare. Simţi că viaţa ar trebui să fie altceva decât o rutină călduţă. Simţi cum îi înfloreşte din nou sufletul. Sângele îi curgea mai repede prin vine. Se hotărî.
Apăsă uşor clanţa. Uşa cedă sub presiunea lui. O imagine copleșitoare îi apăru în faţa ochilor. Totul era mai minunat decăt fusese vreodată. Se apropie cu sacralitate şi pătrunse plin de evlavie în Taina Tainelor. Cerurile se deschiseră și o văzu pe ea, Zeița, Viața Vieților și Lumina Luminilor.. Era acolo, îl așteptase dintotdeauna, înmiresmată și strălucitoare ca o mie de sori. Se aruncă cu frenezie în brațele ei voluptoase. De data aceasta se contopi total cu ea.
Şi zborul începu. Vieţi trecute le fulgerară într-o clipă prin faţa minţii, zeci de universuri îşi dezvăluiau acum taina în faţa lor. Era asemeni unui Creator, zburând într-un extaz nesfârşit cu iubita lui, iar Marele Înţelept îşi revărsa necontenit Graţia asupra lor. Încă puţin, şi se avântară împreună în Inima Lui Dumnezeu.
Pluteau. Timpul era suspendat. Mintea li se oprise. Tăcere. Iubire. Eternitate. Lumină.
Îşi reveni apoi treptat la starea de conştiinţă obişnuită. Era fericit. FERICIT. Se uită în oglindă şi oglinda îi întoarse înapoi o rază de lumină primordială. Acum Prinţul devenise oglinda însăşi. Sărută cu adoraţie Taina Tainelor şi îi mulţumi pentru această trăire esenţială, dincolo de tot ceea ce știuse și simțise până atunci. Îndrăznise să se apropie de Dumnezeu şi chiar să se topească în Inima Lui. A reuşit să-şi depăşească frica şi a fost răsplătit.
Adaugă un comentariu