În adolescență am văzut prima oară „Frumoasa venețiană”, filmul care a rămas și până astăzi unul dintre preferatele mele și pe care îl revăd de fiecare dată când simt nevoia de mai multă poezie în viața mea.
Zilele trecute am fost pentru a 2a oară în Veneția. În copilărie mi se părea cel mai fascinant oraș, îmi amintesc chiar că am spus o dată: „după ce voi vedea Veneția, pot pleca din lumea aceasta!”. Reprezenta atunci pentru mine combinația perfectă de magie, de romantism, de frumusețe, libertate, istorie. Acum, Veneția este așa doar pe străduțele mici, încă nebătătorite de pașii turiștilor. În rest – un mare circ.
Dar chiar și așa, am căutat să găsesc pe străzile pe care am umblat poezia pe care eu o descoperisem în film. Priveam în sus spre balcoane și vedeam, în imaginația mea, chipul acelor femei care au îngenunchiat, fără drept de apel, inimile miilor de bărbați. Pe poduri, tot pe ele le vedeam, defilând pline de farmec.
Și mă întrebam: „Cum anume, aceste femei care s-au născut femei obișnuite, au devenit legendare? Ce abilități și calități și-au cultivat și amplificat pentru a face cu adevărat o diferență în viața celor din jurul lor? Ce poate fiecare dintre noi învăța de la curtezane? Cum învățăm să fim frumoase? (iar acesta este subiectul unui articol pe care deja l-am scris în sufletul meu, mai trebuie să îl pun în cuvinte aici, pe blog)”
Se știe că femeile au scris din umbră (de cele mai multe ori, din păcate) istoria civilizației. Alături de fiecare bărbat puternic, fie el rege, împărat, mare conducător al unei țări sau a propriei vieți, există o femeie care îl susține în planurile sale, care îl încurajează atunci când are nevoie, care îl iubește cu multă devoțiune și e afectuoasă precum o mamă și fascinantă precum o curtezană. Mici gesturi sau dorințe ale unor astfel de femei au făcut să se ridice sau să cadă palate și imperii.
Când îți imaginezi o astfel de femeie, vezi un zâmbet inocent care te farmecă, o privire ageră și pătrunzătoare, o unduire de trup ce trezește toate simțurile, o apariție sigură pe ea, putere de seducție, voluptate, forță feminină ce transformă calități precum eleganța, candoarea, dăruirea de sine, în arme ce îngenunchiau bărbații mai ceva ca tăișul unei săbii.
Curtezanele, spre deosebire de femeile obișnuite, cărora nu le era permis accesul la o educație superioară, aveau numeroase specializări și studiau foarte mult. Ele erau inițiate în arta masajului, a dansului, a muzicii, a artei plastice, a poeziei, a conversației și cunoșteau pozițiile amoroase descrise în Kama Sutra.
Curtezanele, împreună cu toate marile fascinatoare ale istoriei, aveau în comun foarte multe aspecte care s-au transmis de-a lungul secolelor și care au rămas neschimbate în esența lor, indiferent de influențele socio-culturale. Iar ceea ce le caracterizează într-un mod foarte profund este dorința constantă, intens susținută prin exercițiu perseverent, de autoperfecționare. Aveau coduri de comportament și ținută foarte bine stabilite. Erau femei ce își cunoșteau feminitatea și puterea de seducție și de fascinație, pe care le exercitau asupra celorlalți. Erau foarte bune cunoscătoare ale limbajului trupului și al gesturilor, a modalităților prin care se puteau pune cel mai bine în valoare. De altfel, s-a și demonstrat faptul că femeile sunt mai sensibile la semnalele nonverbale, începând chiar din copilărie, ceea ce explică într-o anumită măsură și intuiția feminină.
Surprinzător sau nu, unele dintre celebrele seducătoare ale istoriei nu sunt nici cele mai frumoase, nici cele mai tinere. Cleopatra nici nu semăna cu frumoasa Liz Taylor care i-a dat viață pe marele ecran.
Lou Andreas-Salome, cea care alături de Sigmund Freud a pus bazele psihanalizei, este un alt exemplu de „curtezană” care nu se remarca prin frumusețea ei. Pe lunga ei listă de cuceriri se aflau Nietzsche, Paul Ree – filosof nihilist -, Sigmund Freud și poetul Rainier Maria Rilke. Se spune că un pretendent de-al său s-a sinucis pentru că ea nu îi acorda atenție, iar alți doi au încercăt să se sinucidă – unul din ei fiind Nietzsche. Se spune că seducătoarea a trăit un frumos menage a troiscu Nietzsche și Paul Ree. Ușor îmbătrânită, niciodată machiată, niciodată preocupată de aspectul fizic, Andreas-Salome s-a remarcat prin charismă, independență și inteligență. Artificiile și trucurile feminine – de care au făcut abuz multe femei – îi erau străine și totuși a avut o mare putere de impact asupra bărbaților care au iubit-o.
În Antichitate, voluptatea era învățată așa cum se învață astăzi citirea ori scrierea; femeile învățau să seducă după o metodă similară celor pe care le foloseau pentru a învăța să coasă sau să facă broderii sofisticate. Curtezanele Atenei (zeița greacă a înțelepciunii) – hetairele – erau femei din familii nobile, iar reprezentanții bogați ai orașului nu ratau ocazia de a-și trimite fiicele să practice această meserie considerată onorabilă.
În Veneția renascentistă se găseau două tipuri de curtezane, curtezanele de lux, care puteau fi ușor considerate ca făcând parte din nobilime, din cauza hainelor luxoase și a bijuteriilor, și curtezanele din clasele de jos, care erau adesea identificate cu prostituatele. La jumătatea secolului al XVIII-lea, în Veneția existau mai mult de 100.000 de curtezane.
Curtezanele de lux erau întreținute de nobili și de diverși bărbați importanți, care le ofereau case și haine dintre cele mai extravagante. Curtezanele influențau destul de mult viața politică a vremii și de multe ori se spunea că deciziile politice se luau în patul curtezanelor. La un moment dat, pentru că nu se mai făcea nicio distincție între o femeie obișnuită și o curtezană, regalitatea a dat o lege prin care acestea nu mai aveau voie să se îmbrace luxos, adică nu mai aveau voie să poarte bijuterii, haine din mătase și alte accesorii prețioase. Curtezanele au început să poarte pelerine și măști, acestea fiind semne prin care ele puteau fi recunoscute.
Majoritatea curtezanelor de lux erau foarte pricepute în arta amorului și aveau haine asemănătoare celor purtate în casele regale. Unele dintre cele mai faimoase curtezane din Veneția secolului XVI au fost Veronica Franco, protagonista filmului „Frumoasa Venețiană” (1546-1591) și Tullia D’Aragona (1510-1556). Se spune despre Veronica Franco că era de o frumusețe răpitoare și că nimeni nu-i putea rezista. Încă de la o vârstă fragedă, Veronica a primit de la mama ei, fostă curtezană, o educație complexă și a fost învățată să-și folosească abilitățile cu care natura a înzestrat-o pentru a-și găsi un mariaj profitabil, care să o plaseze în înalta societate. Veronica Franco a pătruns foarte repede în cercurile nobilimii, unde era foarte respectată atât pentru frumusețea, cât și pentru inteligența ei. Ea spunea: „Cum altfel i-am putea distra pe bărbaţi dacă nu prin aspectul nostru plăcut, ţinuta impecabilă şi de lux. Desigur, se adaugă la toate acestea spiritul meu şi cunoaşterea scrierilor, dar cine ar asculta o femeie slab împodobită, indiferent de cât de luminoasă ar fi”
https://www.youtube.com/watch?v=9mMTY23lJpg&frags=pl%2Cwn
În 1574, ea și-a petrecut o noapte cu Henric al III-lea al Franței și l-a convins să le fie aliat italienilor în viitoarea campanie militară anti-otomană. Pentru că era o persoană influentă în epocă, Veronica Franco nu a fost scutită de ochiul necruțător al Inchiziției, care a acuzat-o în 1580 de vrăjitorie, în sensul că a fermecat bărbații, iar apoi a profitat de ei. A rămas celebru în istorie discursul ei în fața Inchiziției, în care s-a apărat cu inteligență și a vorbit despre statutul curtezanelor. Pentru că multe curtezane trăiau în mizerie cu copiii lor, Veronica Franco a luptat pentru a convinge autoritățile să construiască o casă pentru prostituatele sărace, și a reușit. Veronica Franco a rămas un membru activ în cercurile literare și a scris două volume de poezii. În 1580 ea a publicat un volum cu scrisorile din tinerețe.
„Iar frumuseţea mea, spre care inima ta aspiră zi de zi
şi pe care nu oboseşti s-o cânţi,
o voi năimi ca să-ţi înalţ
sufletu-n paradis. Apoi, gingaş întinsă lângă tine, ca o floare
sau ca o mireasă, te voi scălda-n toate plăcerile pe care
le-am deprins şi-n care sunt expertă.
Şi, în sfârşit, tu, în care patima a fost frecventă,
îţi vei afla-împacarea şi-împlinirea, deplin satisfăcut –
îndrăgostit deşi din ce în ce mai mult –
la sânul meu cel alb şi-odihnitor.
Când sunt cu-un om în pat înfloresc ca un bujor;
sunt liberă ca fluturii evadând din crisalide
alături de omul care mă iubeşte şi care se bucură de mine.”
Tullia d’Aragona, ca și Veronica Franco, a fost învățată de mama ei să devină curtezană, însă spre deosebire de cea din urmă, Tullia nu era considerată o frumusețe în vremea ei, mai ales că avea nasul coroiat și buzele subțiri. Tullia compunea versuri, filosofa și cânta la laută, abilități care au trezit dragostea nestăvilită în rândul poeților faimoși ai vremii. Printre iubiții ei celebri s-au numărat magnatul Filippo Strozzi, Emilio Orsini, care a fondat Societatea Tullia cu șase cavaleri care să-i apere onoarea, poetul Bernardo Tasso și mulți alții. De la Tullia d’Aragona ne-au rămas cateva poeme și o lucrare cu dialoguri despre dragoste, care l-a influențat inclusiv pe Marsilio Ficino, acesta scriind despre natura dorinței sexuale din perspectiva Tulliei.
În istoria Chinei, din fiecare dinastie au rămas în istorie și câteva curtezane, care s-au făcut remarcate mai ales pentru abilitățile lor artistice. Cele mai multe curtezane au rămas celebre până azi prin poemele pe care le-au scris. Majoritatea curtezanelor erau femei frumoase, care umblau din sat în sat și țineau spectacole de muzica și de dans. Dansul și muzica erau privite ca expresii ale poemelor, iar mișcările trebuiau să semene cu niște versuri, astfel încât privitorul să fie integrat în poem. Puține dintre ele trăiau în lux, doar acelea care aveau ocazia să trăiască la curtea împăratului. O curtezană era antrenată încă din copilărie pentru această meserie și era inițiată în tainele seducției, mai ales prin cântece și dansuri, care erau privite ca arte erotice. Curtezanele chineze se distingeau printr-un important semn de erotism: laba piciorului, care trebuia să fie cât mai mică. De aceea, încă din copilărie, de la vârsta de 5 ani, fetele purtau încălțări foarte mici pentru a strânge piciorul și a nu-l lăsa să crească. De asemenea, se mai foloseau tot felul de bandaje pe care le legau în jurul piciorului pentru micșorarea lui. Această practica s-a păstrat până în zilele noastre. (vezi „Memoriile unei gheișe”)
În India fiecare curtezană trebuia să știe toate cele ce țin de vestimentație, cunoașterea tehnicilor kama sutra, a bunelor maniere și a diverselor arte și discipline, era necesar ca ea să știe și cum să păstreze lângă ea un bărbat cât mai mult timp. Ea trebuia să pară mereu îndrăgostită și gata de orice sacrificiu pentru a satisface dorințele partenerului. Curtezanele hinduse recurgeau la tot felul de vicleșuguri pentru a se face cât mai greu abordabile și prețioase, dar și pentru a părea extrem de îndrăgostite și pentru a da impresia ca fac sacrificii pentru a se întâlni cu iubiții lor.
În diverse lucrări se menționeză faptul că ele, curtezanele, erau învățate de la bun început că atracția erotică este menținută vie de formele armonioase și voluptoase ale trupului feminin, de mirosul îmbătător specific, de vocea caldă învăluitoare, de fizionomie, de vestimentație și cosmetică, de aranjarea părului. O mâna trecută prin păr, o privire insistentă, un zâmbet larg, nenumărate „strategii” pe care aceste femei își bazau fascinația și seducția feminină. Printr-o mişcare subtilă a mâinilor peste picioare sau pe gât, ele puteau transmite o invitaţie erotică indirectă. În procesul acesta de fascinație și de seducție, limbajul subtil al trupului era intens utilizat. A deveni cât mai conștiente de mesajele pe care le emiteau prin prezența lor, era unul dintre primii pași pentru a-și cultiva și amplifica magnetismul și farmecul personal.
Se spune de asemenea despre curtezane că aveau un simț al umorului foarte dezvoltat, că știau să înmoaie chiar și inima unora dintre cei mai duri conducători de oști doar printr-un zâmbet cuceritor și jucăuș.
În prezent chiar s-a demonstrat prin unele experimente științifice, că o femeie care zâmbește devine mai frumoasă și că a avea simțul umorului este considerat a fi un avantaj considerabil.
De asemenea, ele știau că nu pot cuceri un bărbat dacă nu reușesc să îi ațâțe imaginația. O femeie conștientă de feminitatea sa înțelege că un bărbat are de cele mai multe ori nevoie doar de o sugestie pentru a putea reconstitui el însuși întregul puzzle. Uneori chiar și o fustă până la genunchi dar purtată cu atitudinea potrivită, o fustă lungă dar cu un șliț incitant, un semidecolteu pot trezi mai puternic interesul unui bărbat decât un trup dezgolit al unei femei care nu e în comuniune cu feminitatea ei. Ea este conștientă de faptul că bărbaţii pot intui trupul dezbrăcat al unei femei, în pofida tuturor veşmintelor pe care le poartă.
În vremurile acelea, era cunoscut că o curtezană, prin comportamentul ei, sugera independență față de ceilalți și față de bărbați, fapt ce îi făcea pe aceștia să devină din ce în ce mai dornici să o cunoască, să o cucerească, să o dezvăluie. O curtezană era actriță, scenarist și regizor în propria scenetă. Ea știa să îl atragă pe bărbat punând la cale adevărate spectacole și la propriu și la figurat. O astfel de femeie este inteligentă, este spontană, știe să folosească în avanta
jul ei dublul sau triplul sens al cuvintelor. Într-un cuvânt, ea este artistă. Astfel de femei știau să îi insufle bărbatului dorința puternică de a obține mai mult decât sex, încât regi, nobili de rang înalt, curteni și tot felul de oameni de vază le țineau la rang de cinste, le căutau compania și se afișau public alături de curtezanele lor favorite.
Se spune deseori că aceste femei aveau un magnetism aparte al privirii și știau să se folosească de acesta pentru a fascina și a aduce regi, nobili, poeți, artiști, eroi la picioarele lor.
Unul dintre principalele aspecte prin care curtezanele se diferențiau de restul femeilor din acele vremuri, și pentru care erau în mod admirativ foarte apreciate, este faptul că stăpâneau pe deplin arta conversației. Ele erau femei inteligente, educate, cunoscatoare ale realităților vremii în care trăiau, de la politică și aspecte sociale, strategii de război și diplomație, până la pictură, poezie și muzică. Dar mai mult decât atât, erau experte ale modalităților în care se derula o conversație, a tonului vocii, a limbajul trupului și al gesturilor, a semnalelor nonverbale, pe care le emiteau în mod conștient pentru a fascina și a se face extraordinar de plăcute și iubite. Se spune că ele erau unele dintre cele mai bune „ascultătoare”.
Este cunoscut faptul că mari conducători, regi, oameni politici se confesau în budoarele iubitelor lor curtezane, ele reușind să le răpească chiar și cele mai adânci secrete. Știau că ascultându-l în mod activ pe iubitul lor, și acordându-i atenția necesară în timp ce vorbește, se deschidea poarta către experiența sa lăuntrică, îi înțelegeau nevoile și dorințele și astfel, exersând ascultarea autentică, activă, se apropiau de sufletul lui, cucerindu-l.
De-a lungul articolului am punctat calitățile pe care orice femeie, prin efort susținut, prin muncă conștientă, le poate dobândi pentru a-și îmbogăți universul interior și a-și îmbunătăți relația de cuplu.
Ce poate fi mai frumos decât să fii mereu fascinantă pentru bărbatul iubit? Să reușești, amplificând toate aceste calități, să interpretezi cu măiestrie toate rolurile pe care le are o femeie într-un cuplu?
Adaugă un comentariu