foto: film „Soția călătorului în timp”
„Cât durează de fapt iubirea?” este întrebarea la care am căutat fiecare dintre noi răspunsul măcar o dată în viață: fie atunci când, în tumultul emoțiilor cu care vine la pachet o relație, după un timp, ne-am radiografiat ca să aflăm ce simțim cu adevărat: iubire sau atașament? Simțim iubire sau obișnuință? Rămânem în relație pentru că ne este confortabil așa, din diverse motive, cum ar fi siguranța materială, imaginea pe care o avem de păstrat în societate, copiii pe care trebuie să îi protejăm de trauma de a trăi fără unul dintre părinți, sau pentru că simțim că trăim prin iubire și nu doar existăm?
Ne-am pus această întrebare când, plini de recunoștință, simțeam că zona pieptului, ca un centru, tremură precum un vulcan și revarsă valuri de lumină și iubire în întreaga ființă, atunci când am reîntâlnit pe cineva iubit după o lungă perioadă.
Mulți susțin că iubirea durează doar 3 ani. Eu nu sunt de acord cu asta. Nici eu și nici cei din domeniul neuroștiinței care au demonstrat că ceea ce se încheie de obicei în aproximativ 3 ani, plus minus, este atracția erotică dintr-o relație, și nu iubirea. Dar iubirea adevărată și profundă pe care o simțim pentru iubit/ă ne poate ajuta să păstrăm vie flacăra pasiunii printr-o preocupare perseverentă în a duce senzualitatea și erotismul la rangul de artă.
Iubirea durează infinit. Ea există. Pur și simplu. Așa cum există aerul pe care îl respirăm.
Întrebarea corectă este: cât timp pot eu iubi? Cât timp pot să mă mențin conectat la iubire?
„Poți iubi două persoane în același timp?”, este o altă întrebare al cărui răspuns îl căutăm unii dintre noi. „Îți poți iubi ambii fii în același timp?” – aceasta ar fi o variantă de răspuns.
Iubirea este una și aceeași. Ea doar se manifestă diferit, pe canale diferite: iubire pentru părinți, iubire pentru copii, iubire pentru persoana de care suntem îndrăgostiți, iubire pentru un mentor pe care îl stimăm, iubire pentru semenii noștri, iubire pentru Dumnezeu.
Unii confundă starea de iubire cu aceea de îndrăgostire, alții confundă iubirea cu posesivitatea și gelozia, unii au dificultăți în a simți nuanțele extrem de diferite ale pasiunii cu cele ale iubirii.
A fi în iubire e o alegere și o grație. Cum e radioul cu postul preferat – dacă ești în locul potrivit reușești să captezi undele necesare ca să asculți postul de radio pe care ți-l dorești. Așa e și cu iubirea – dacă îndeplinești condițiile necesare (dacă ești deschis, dacă manifești o stare de abandon, bunătate, smerenie, încredere, credință) ea se cuplează cu tine și existați împreună. Aceasta este iubirea.
Iubirea este o stare de a fi. Ea nu implică întotdeauna o relație de cuplu, cum, din păcate, nu întotdeauna o relație de cuplu implică iubire.
Iubirea veritabilă atrage întotdeauna bunătatea, compasiunea, respectul și bineînțeles trasformarea spirituală. În iubire îl îndumnezeiești pe cel iubit.
În iubire diferențele dintre noi nu mai înseamnă separare. Iubirea unește și contopește.
Iubirea înseamnă să dăruiești totul și să te dăruiești pe tine însuți.
Adevărata măsură a iubirii este să iubești fără măsură.
Așa cum iubim, așa suntem. Inima plină de iubire este cheia cerurilor.
Să îi iubim pe ceilalți fără să îi cunoaștem, poate fi dificil. Dar să îi cunoștem cu adevărat fără să îi iubim, este cu neputință.
Totul este frumos în ceea ce iubim.
Opusul desfrânării nu este austeritatea, nici reprimarea și nici abstineța, este iubirea.
Răul se dezvoltă mereu acolo unde nu ajunge iubirea. Infernul este starea de a nu iubi. Nu există altă moarte decât absența iubirii. Iubirea este cel mai mare maestru – ea ne face să înțelegem totul dintr-o dată.
Adaugă un comentariu